Cu ocazia aniversării a 140 de ani de la nașterea sculptorului Constantin Brâncuși, Colegiul Pontifical „Pio Romeno” a găzduit o conferință ai cărei protagoniști au fost Cardinalul Gianfranco Ravasi, Excelența sa, Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu și Excelența sa, Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, Bogdan Tătaru-Cazaban.
După un cuvânt de bun venit al părintelui rector Gabriel Buboi în care s-a subliniat semnificația fotografiilor unor opere brâncușiene ce pot fi admirate în Colegiu, domnul ambasador a evidențiat caracterul aparent paradoxal al acestei creații, în care libertatea artistică modernă a funcționat ca o premisă „metodologică” a unei căutări spirituale perene.
Cardinalul Ravasi și-a caracterizat discursul ca având caracterul unei mărturii personale, cea a unui „consumator” de artă mișcat existențial de această creație. Prima caracteristică a operei lui Brâncuși, în opinia președintelui Consiliului Pontifical pentru Cultură, este simplitatea. O febrilă căutare a formelor pure, a esenței lucrurilor este ceea ce reiese imediat dintr-o analiză atât a sculpturii, cât și a felului în care artistul însuși a vorbit despre aceasta. Brâncuși a fost mereu convins că sensul ultim se află în lumea formelor, că e necesar să depășim aparențele, suprafețele, efemerul, pentru a găsi substanța lucrurilor. Ravasi s-a arătat astfel convins că explicația pentru caracterul ireductibil, greu de uitat, al producțiilor brâncușiene este această capacitate de a dezvălui sufletul unei ființe.
A doua caracteristică este orizontul transcendent, pe care Brâncuși îl propunea printr-o filosofie a retrăirii, reluării, revizuirii (it. „ripresa”). Și nu e vorba doar de apariția, în unele cazuri, a zeci de variante ale aceleiași teme, dar mai ales de un crez existențial și metafizic conform căruia ascensiunea către absolut se poate face doar printr-o construire sistematică, bine închegată a unui sine artistic care se rafinează, taie (ca un sculptor!) ce este de prisos și pune una peste alta ipostazele succesive ale ascezei reinventării. „Manifestul” acestui crez este desigur „Coloana Infinitului”, axă între cer și pământ, formată din suprapunerea unor piramide într-un echilibru al forțelor care ar putea susține o structură de zece ori mai înaltă.
Ministrul Culturii, domnul Vlad Alexandrescu, a propus o ipoteză interesantă: cea a întâlnirii dintre arta matură a lui Brâncuși și curentul „Art Deco”. Trecerea de la opera timpurie „Sărutul” la „Poarta Sărutului” ar fi astfel un exemplu al unei stilizări și „geometrizări” a acestei teme, de la prima sa ipostază în care este încă reprezentată vag antropomorfic, până la punctul în care este abstractizată și integrată arhitectonic în monumentul de la Târgu Jiu, făcându-se astfel ecou al mișcării de origine franceză Arts Décoratifs. Este o constatare formală care însă nu poate ignora angajamentul filosofic neîntrerupt al lui Brâncuși: adică acel neoplatonism care odinioară îl inspira și pe Michelangelo, alături de o veritabilă „smerenie” în fața materialului, a cărui textură „comandă” artistului ce și cum să facă. Constantin Brâncuși ar fi fost astfel nu un artist cu pretențiile unui Demiurg, ci un mediator al manifestării esențelor lucrurilor.
Am asistat astfel la o conferință animată de acea teologie pozitivă a dialogului cu lumea, a căutării scânteilor transcendentului în lumea culturii, direcție reprezentată astăzi de cardinalul Ravasi, dar într-o linie care unește mari izbânzi ale reflecției religioase a secolului 20. Interogația asupra unei posibile tensiuni dintre căutarea platonică a „ideilor” și radicala afirmare iudeo-creștină a demnității vizibilului (deci tocmai a „aparențelor”!) nu își avea probabil locul în această seară. Rămâne pe moment evocarea fermecătoare a unei figuri artistice majore, a cărei viață a avut ea însăși o esență: neliniștea căutării absolutului.
Alin Vara
Foto: P. Vasile Man
