Acum câteva săptămâni, în mass-media, a reapărut în centrul atenţiei Diavolul sau, mai degrabă, un presupus „exorcism” făcut de Papa Francisc pe un tânăr aflat în suferinţă şi care părea a fi „deranjat” de prezenţe demonice.
Imaginile cu scurta rugăciune pe care Papa a făcută punându-şi mâinile pe capul tânărului şi reacţia acestuia au făcut înconjurul lumii. Părintele Lombardi, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, a precizat că Papa nu a avut intenţia de a face un exorcism ci doar să se roage pentru o persoană care suferă. Exorcism da, exorcism nu, exorcism poate.
În urmă cu aproape un an s-a întâmplat acelaşi lucru cu Benedict al XVI-lea, chiar dacă nu au existat imagini video.
Pr. Gabriele Amorth, decanul exorciştilor italieni şi nu pentru prima dată protagonistul unor interviuri şoc referitoare la relaţia sa cu principele întunericului, a vorbit într-un lung interviu dat lui Paolo Rodari despre un episod petrecut în 2009 în Piaţa Sf. Petru: în timp ce Papa Ratzinger se apropia, două persoane posedate au început să se manifeste. De departe, Benedict al XVI-lea i-a binecuvântat, gest care i-a înfuriat pe cei doi.
Şi în urmă cu un an, după ce săptămânalul „Panorama” a vorbit despre „un exorcism făcut de Papa”, pr. Lombardi a dezminţit evenimentul: „este vorba despre o afirmaţie nefondată. Nu se poate spune că Papa a efectuat un exorcism pentru că nu a fost informat” de prezenţa celor două persoane.
Ce s-a întâmplat deci cu Papa Francisc? De ce episodul a fost redimensionat, explicând că Papa nu a avut nicio intenţie de a face un exorcism?
Dacă cândva cea mai mare victorie a Satanei era să ne facă să credem că nu există, astăzi cea mai mare victorie a sa este aceea de a ne convinge că există doar în acele manifestări excepţionale şi spectaculoase: în cei îndrăciţi, în liturghiile negre, în sectele satanice uneori devenite faimoase datorită atenţiei acordate de mass-media. Să priveşti aceste manifestări stând comod în faţa televizorului dă ideea că diavolul este doar acolo, deci acţiunea lui nu ne mai priveşte niciodată personal.
Exorcismul este un ritual care nu trebuie subevaluat. Mărturiile celor care au avut într-o oarecare măsură de-a face cu posedări diabolice sunt înfricoşătoare. Exorcismul nu poate fi făcut cunoscut şi nu se poate desfăşura în faţa camerelor de filmat. Biserica fuge sau ar trebui să fugă de senzaţionalul din jurul lui, nu pentru că ar considera aceste fenomene o moştenire a Evului Mediu care nu mai sunt actuale, ci pentru că este conştientă de seriozitatea şi gravitatea acestor lucruri. Trebuie oferită confidenţialitate persoanei care este victima unor astfel de fenomene. Este de aceea normal să se spună că Papa nu avea de gând să facă un exorcism (nu cunoştea cazul, era pentru prima dată în prezenţa acelei persoane, întregul episod a durat câteva secunde), chiar dacă o rugăciune sau o binecuvântare a episcopului Romei poate avea efecte obiective care depăşesc intenţionalitatea imediată.
Cealaltă faţă a senzaţionalului, o consecinţă nedorită, este ridiculizarea. Dar Papa, care a vorbit des în predicile sale despre diavol, ca orice alt credincios autentic, ştie foarte bine că nu poţi glumi cu cel rău şi cu manifestările sale.
Nota redacţiei e-communio: E adevărat că nu se poate vorbi de un exorcism în sens strict, deoarece acesta presupune în ritul latin un ritual specific. Dar pare în mod evident o rugăciune de dezlegare, care, din spusele preoţilor exorcişti, rezolvă problemele, de cele mai multe ori la fel ca si un exorcism. Chipul persoanei, care se modifică în mod evident şi reacţia responsabilului cu securitatea, par să indice că ceva neobişnuit se întâmplă.
Traducere: Andrei Hrișman
Sursa:
andreatornielli.it
