În cea de-a VII-a zi a octavei de rugăciune pentru unitatea creștinilor, Colegiul Pio Romeno a avut onoarea de a-i avea ca invitați la slujba Vecerniei pe Preasfințitul Siluan, Episcopul ortodox român al Italiei, pe Excelența Sa, Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, Bogdan Tătaru-Cazaban, și pe părintele Isidor Iacovici, capelanul celor două comunități românești de rit latin din Roma.
În cuvântul său, preasfințitul Siluan și-a exprimat bucuria de a participa pentru prima dată la o Vecernie celebrată de o comunitate catolică de rit bizantin, observând că diferențele, în comparație cu slujba ortodoxă, sunt de ordin strict terminologic. Este providențial, spunea episcopul, că Biserica orientală îl amintește astăzi pe Sf. Grigore Teologul, un apărător redutabil al dreptei credințe, adică al unei ortodoxii de respirație catolică, universalistă. Ar fi bine dacă am cere mijlocirea acestui sfânt pentru ca românii să primească darul unității religioase, iar întreaga lume să întoarcă un curs al unei fragmentări accelerate. În fond, vom fi judecați împreună și nu vom avea nicio șansă dacă vom merge acolo cu reproșuri față de greșelile istorice ale aproapelui nostru.
Există o șansă pe care Roma o oferă, a reluat Preasfințitul, atingând astfel un punct nevralgic: ortodocșii și catolicii de ambele rituri au ocazia de a arăta o unitate care în țară nu este încă posibilă. Mizele interne, interesele mărunte, memoria colectivă împiedică nu doar o aproape utopică unitate sacramentală, dar și un elementar simț fratern sau câțiva pași timizi pe calea colaborării. Remarca Preasfințitului Siluan aduce astfel aminte de problematica relație dintre misiunea Bisericii și logica teologico-politică a funcționării unei națiuni.
André Scrima, amintea ambasadorul Bogdan Tătaru-Cazaban, spunea că inversul luciferic al unității este trăirea izolată a darurilor Spiritului, iar începutul extazului – ek-stasis, ieșirea din sine – este dat de actul prin care facem loc în rugăciune celuilalt. Se poate scrie mult și lacrimogen despre ecumenism, într-un dosar istoric în care progresele ultimilor cincizeci de ani sunt îngemănate cu amare treziri la realitate. Dar dacă este ceva ce putem învăța din această mișcare, este faptul că un creștin nu trebuie să-și facă iluzii, imitând ridicolul umanismului secular. Și aceasta pentru că este om al speranței, ca așteptare a ultimului act divin, Parusia. „Lumină lină a sfintei Slave a Tatălui ceresc, Isuse Hristoase… Cade-se în toată vremea să fii lăudat de glasuri cuvioase” am cântat la Vecernie. În lauda pură suntem deja uniți, iar viața noastră „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col 3:3). Dinspre veșnicie Biserica-Mireasă este salvată de Mirele ei, iar rănile ei istorice, din timp, nu mai sunt.
Alin Vara
