Pasajul din scrisoarea către Filipeni 2, 1-5, propus pentru azi, ne spune că ceea ce este important nu sunt cuvintele, ci lucrarea sau fapta. Exemplul care ne stă înainte este Isus, Cel care s-a deșertat pe sine, făcându-se rob și ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce. Nu ni se amintește aici de învățătura sa, ci de fapta sa, de ceea ce viața sa în Dumnezeu i-a permis lui Isus să înfăptuiască în favoarea noastră. Încurajarea pe care Dumnezeu ne-o spune este de a tinde, așadar, la singurul lucru de valoare din viața creștinului: acela de a avea în suflet simțămintele și atitudinea care au fost în Hristos Isus.
Fiindcă El nu s-a gândit la sine, dăruindu-se nouă, fraților săi, și murind pe cruce, Isus ne oferă și nouă harul de a ne dărui, la rândul nostru, semenilor, de a nu judeca viața după interesele și plăcerile noastre, ci căutând binele celorlalți. Exprimând această smerenie constitutivă pentru sufletul creștin adevărat, Dumnezeu ne îndeamnă să-i ținem pe semenii noștri mai presus de noi. Nu pentru poziția lor socială, averea lor, știința sau supremația cifrelor pe care le însumează comunitățile lor din punct de vedere social. Ci, pur și simplu, din smerenie, făcând exercițiul de a ne pune în situația lor. Aceasta este umilința ca dar de sus – care ne situează la locul cuvenit, fiindcă harul se arată numai în neputința recunoscută.
„Ce avem care să nu fie dăruit de Dumnezeu?” – se întreabă apostolul Pavel, fiindcă suntem purtători ai zestrei de har pe care Hristos a așternut-o în viețile noastre. Ne considerăm favorizați pentru un trai ales, însemnat de civilizație sau cultura recunoașterii valorilor veșnice. Și, totuși, din păcate facem atât de puțin pentru a da mărturie despre crezul că nimic nu se poate face fără binecuvântarea lui Dumnezeu și lumina lui.
În Vechiul Testament, poporul ales a fost adesea ispitit de impresia forțelor exterioare, a înțelegerilor sau tratativelor, uitând adesea de prioritatea schimbării inimilor care i-ar fi permis lui Dumnezeu să ofere mântuirea cu adevărat. Un biet preot de țară, ajuns sfânt, Jean Vianney, spunea că dacă ne-am cunoaște cu adevărat mizeria interioară am muri de disperare. De ce? Fiindcă am cunoaște hidoșenia sufletului sau, mai degrabă, golul din noi aflat sub masca chipului interior. Așadar, luciditatea deplină pentru cel necredincios pare să fie nimic altceva decât contemplarea nimicul omenesc și revelația morții. Am muri fascinați de nimicul din noi. Pentru cel credincios, însă, căderea măștii dezgolește golul pentru a-l umple de harul dumnezeiesc. Adică, prin umilință, masca de pe inima noastră ne ferește de a muri prin cunoașterea golului din noi și ne deschide totodată cunoașterii lui Dumnezeu.
Încremeniți în supremațiile noastre am uitat să-l arătăm lumii pe Isus răstignit. Or a-l întâlni pe Isus și a trăi cu El știm bine că nu aduce neapărat cu sine elogii publice, dar cu siguranță provoacă schimbarea perspectivelor și putința de a fi consecvenți binelui și conștiinței sale. Numai așa vom reuși așa să ne protejăm identitatea interioară dacă o vom croi după simțămintele care au fost în Hristos Isus. Fără formalism și fără pretenția de a cere societății indiferente un respect pe care trebuie să-l știm cere mai întâi de la noi înșine.
Iubiți frați și surori în Hristos,
„Harul nu elimină suferința, ci doar acea suferință egoistă și închisă în sine. Nu înmoaie durerea, ci o face să se reverse, fiindcă mântuirea sufletului – cum spunem noi – nu e aceea de a nu mai suferi, ci de a suferi dincolo de sine” (G. Thibon). Prin rugăciune, desigur, dar mai ales prin atitudini demne de numele Fiului pe care-l purtăm de la botez încoace.
+ Mihai Frățilă
episcop greco-catolic de București
(meditație ținută la Calvineum, București, 19 ianuarie 2016 – Octava de rugăciune pentru unitatea creștinilor)
