De Tommy Tighe
Bună ziua!
Nu ne cunoaștem, dar am considerat că trebuie să vă scriu această scrisoare după scurta noastră conversație de la sfârșitul Liturghiei de duminica trecută.
Sunt convins că vă amintiți de mine: sunt directorul circului neîngrijit care nu a făcut duș, care scotea de peste tot ceva de ronțăit, care avea mii de jucării și care încerca să fie împăciuitor tocmai în fața d-voastră.
Noi suntem motivul pentru care lumea nu poate să fie atentă la predică. Noi suntem ”Aminul!” pronunțat cu voce tare la momentul nepotrivit, noi avem mâinile murdare la momentul „dăruiți-vă pacea”, noi ne distrăm în timpul prefacerii...și aș putea adăuga multe altele.
Nu sunt sigur că știți, dar suntem și altceva: suntem conștienți că putem afecta modul în care cei din jurul nostru trăiesc Liturghia.
Sunt sigur că din afară nu se vedea, dar de fiecare dată când unul din „minunatele noastre daruri ale căsătoriei” vorbea prea tare, se juca sau umplea scutecul eram rușinați și terorizați de ideea că ar putea să-i distragă pe cei din jur de la adorarea lui Dumnezeu.
Înțeleg acum că nu ar trebui să fie așa, deoarece duminica trecută d-voastră v-ați simțit inspirată de Spiritul Sfânt (cred) să mă faceți să înțeleg că gestionez greșit situația.
Nu știam că există o sală în care aș fi putut să-mi las fiii să alerge după bunul lor plac? Apoi că puteam să-l duc afară pentru un moment pe copilul care striga? Sau de ce nu le-am zis copiilor mei că nu ar fi trebuit să danseze pe bănci în timpul Evangheliei? Nu știam că lumea încerca să se roage?
Îmi pare rău că nu am avut suficiente răspunsuri pentru d-voastră când mi-ați oferit acest util feedback. Ca să fiu sincer, comentarile pe care le-ați făcut m-au blocat și nu am reușit să zic altceva decât ”Îmi pare rău”.
Imediat după acest moment, mintea mea a început să gândească la tot ceea ce aș fi putut să răspund.
Aș vrea să vă zic că privirile insistente și comentarile critice asupra copiilor îi fac pe părinți să se gândească dacă trebuie sau nu să-i ducă la Liturghie.
Aș vrea să vă reamintesc Marcu cap.10, când ucenicii reproșează părințiilor de ce aduc copiii la Isus. Aș fi vrut să vă întreb dacă vă amintiți reacția lui Isus:
„Iar Isus, văzând, S-a mâhnit și Le-a zis: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu.”
Era mâhnit!
Aș vrea să vă amintesc cuvintele papei Paul al VI-lea în Gaudium et Spes, în care reamintește tuturor că fiii sunt „cel mai de preț dar al căsătoriei”.
Aș vrea să vă spun că fiii mei care vă deranjează la Liturghie pot să fie tocmai ceea ce Dumnezeu ar vrea pentru d-voastră: modalitatea prin care să vă ajute să depășiți gândirea fixată pe sine și să deveniți sfânta pe care Dumnezeu o avea în minte când v-a creat! Știu că e ceea ce face cu mine prin fiii mei.
Aș vrea în fine să vă reamintesc, credința noastră catolică este pro-vita, și indiferent cât ar fi de dificil, copiii enervanți sunt rezultatul minunat al acestei convingeri pro-vita.
Când mă gândesc la Isus care privește parohia noastră, mi-l imaginez având un mare zâmbet mai ales atunci când predica preotului este întreruptă de murmurările, râsetele și de strigătele copiilor.
În timp ce mă pregăteam pentru Liturghia din această duminică, m-am asigurat să țin minte aceste răspunsuri, în sfârșit pregătit să vă dezvălui ceea ce gândeam cu adevărat despre comentariile d-voastră de săptămâna trecută.
Și atunci am fost copleșit de un alt gând.
Dacă d-voastră nu sunteți persoana excentrică care urăște copiii cum mă gândesc că ați fi? Și dacă nemulțumirile d-voastră în ce privește comportamentul familiei mele la Liturghie nu ar avea nimic de-a face cu noi? Și dacă o durere pe care eu nici măcar nu pot să o imaginez v-a făcut să mă opriți după Liturghia de săptămâna trecută?
Un fragment din Scrisoarea Sf. Pavel către Filipeni mă ajută să-mi reamintesc să pun frâu gândului fixat doar pe mine: „Fiecare din voi, cu toată umilința, să considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci și ale altora”.
M-am gândit oare că acele comentarii ar fi putut să se nască dintr-o mare suferință cauzată de neputința de a avea copii?
M-am gândit oare că acele comentarii s-ar fi putut naște dintr-o mare tristețe din cauza unui soț distant, fără iubire și care e indiferent?
M-am gândit oare că acele comentarii ar fi putut să se nască dintr-un regret că Liturghia nu a fost printre prioritățile fiilor d-voastră, care acum s-au îndepărtat de credință?
Recunosc că nu am făcut-o, și, lucru și mai grav, m-am gândit ce aș fi putut să vă zic pentru „a vă arăta unde este locul d-voastră”.
Totuși, dacă sugerez că Dumnezeu pune o familie zgomotoasă și enervantă înaintea d-voastră la Liturghie ca să vă transforme într-o sfântă, trebuie și să recunosc că a făcut la fel și cu mine făcând să intrați în viața mea.
Acum depinde de mine dacă iau ceea ce îmi oferă prin intermediul d-voastră și să permit să stric raportul meu cu El sau să consider o oportunitate pentru ca să-I zic Lui da și la tot ceea ce derivă.
Cu siguranță nu e ușor, dar voi alege a doua opțiune.
Mă rog pentru d-voastră, și vă cer să vă rugați pentru mine.
Traducere: AMR
