Dacă acum câteva secole zeii erau destinatarii respectului şi adoraţiei umanităţi, pentru ca apoi să fie recunoscut unul singur, astăzi tot mai mulţi îl reinventează pe „Dumnezeul mort” al modernismului, îl transformă şi îl regăsesc în propriile dorinţe ce nu se sfârşesc niciodată, chiar dacă, uneori, crizele financiare personale sau sociale vin să mai astâmpere apetitul consumist, fără a reuşi însă a stăvili focul plăcerii.
Dar nu este scopul nostru, nu acum şi nu aici, să analizăm istoria religiilor, să facem prozelitism sau ecumenism, ci să observăm care sunt - dacă există - tendinţele unei societăţi secularizate care pare a-şi renega rădăcinile religioase pentru a redeschide orizontul pro-choise, fiecare fiind „liber să fie liber”.
Ne alegem singuri şi „liber” propria credinţă? Sunt valorile umane imuabile? Dacă la prima suntem înclinaţi, cel puţin în anumite contexte, să răspundem negativ, la cea de-a doua parcă începem să dăm palme intelectului nostru sau al vecinului care nu gândeşte la fel.
De mii de ani „ne stoarcem” spiritualitatea, cei care încă mai credem în ea, pentru a găsi răspunsuri la tot atât de multe frământări lăuntrice, neţinând cont de libertatea sau constrângerea propriei noastre mentalităţi ce îşi plăteşte tributul datorat epocii şi anturajului. Marile descoperiri tehnologice si medicale din ultimul secol, atrocităţile războiului şi alţi factori sociali ne-au schimbat radical viaţa.
Pentru noi, cei care ne-am „trezit” într-o societate consumistă aflată într-o continuă transformare - nu neapărat evoluţie –, „drepturile fundamentale” ne sunt extrem de dragi şi par a deveni un leit-motiv în care odată introdusă o dorinţă – licită sau ilicită -, nimic nu o mai poate scoate din aşa-zisul „drept inalienabil”, un fel de conştiinţă colectivă ce se identificată de multe ori cu opinia publică, iar de şi mai multe ori cu interesele unor cercuri restrânse.
Limita dintre „sf” şi „realitate”, dintre „lumea showbiz-ului” şi „lumea umanităţii de rând” - chiar dacă cea din urmă pare a avea un mare succes odată introdusă în cea dintâi -, este din ce în ce mai greu de stabilit şi, cu siguranţă, cea din urmă este puternic influenţată de cea dintâi.
Să vorbim despre Dumnezeu sau despre moralitate, în afara interpretării ştiinţifice sau cu tendinţe exclusiviste – chiar dacă corecte din punctul nostru de vedere -, într-o lume a relativismului absolutizat, este ca şi cum am ţine discursuri interminabile stând pe un aisberg ce stă se scufunde în mijlocul unui ocean cu apă clocotită, fără să ne facem griji.
Vom fi salvaţi sau vom muri? Vom ajunge în rai sau în iad? Vom fi consideraţi sfinţi sau nebuni? Nu ştim ce vă doriţi voi, ce faceţi voi, dar cu siguranţă noi nu vrem să ne transformăm viaţa într-un iad al relativismului doar pentru a nu ne asuma riscul unor decizii!
Unde vrem să ajungem?
Vă vom spune de fapt unde suntem: într-o lume în care eşti liber să spui ce gândeşti, dar dacă nu îţi măsori cuvintele, rişti să fii eliminat – şi uneori pare chiar corect. Astăzi dorim să sfidăm pericolul şi să spunem lucrurilor pe numele lor real? Dar care este acest nume? Arta de a vorbi frumos este o artă care vinde şi se vinde, dar cu ce preţ? Pentru mulţi, preţul este stigmatizarea şi marginalizarea, pentru alţii aruncarea de pe aisberg înainte ca acesta să se scufunde, pentru alţii salvarea în purpura regească.
Că ne convine sau nu, Dumnezeul lumii postmoderne este – sau stă să se nască - însăşi dorinţa de a fi fericit, dar o fericire a plăcerii, a concretului, a imediatului, una care se poate cumpăra cu evitarea neplăcerii cu orice preţ! Consecinţa este lesne de întrevăzut: totul are un preţ!
Ei bine, una dintre consecinţele acestei transformări socio-culturale a fost apariţia „bioeticii” – sau doar recunoaşterea, sistematizarea şi denumirea a ceva ce deja exista –, dar acesta este un alt subiect.
Dar ce este bioetica?
Fără a intra în polemica etimologică, istorică sau de orice altă natură, ne limităm în a o defini ca „un răspuns la provocările medicinii moderne şi a tuturor acţiunilor care pot influenţa direct sau indirect viaţa umane - o etică vieţii”.
Într-o societate multiculturală, cu religii şi etici diferite, fără o antropologie uniformă sau fără a avea una, bioetica – sau poate mai degrabă bioeticile? – este sortită consensului – ca să nu spunem compromisului - în majoritatea comisiilor naţionale şi internaţionale de bioetică.
Dar care este concret câmpul muncii acestor „bioetici”?
Amintim aici doar unele dintre cele mai cunoscute probleme abordate de aceşti „bioeticiști”: avortul, eutanasia, celulele staminale embrionare, celulele staminale adulte (somatice), clonarea umană, fertilizarea artificială, manipularea materialului genetic uman, experimentele pe subiecţi umani, consensul informat etc.
Ce trebuie să facă?
Să spunem că sunt precum nişte observatori ONU într-o ţară asediată: posibilităţile tehnice, schimbarea mentalităţii şi dorinţa populaţie vs. (in)violabilitatea vieţii umane.
Cine sunt aceşti bioeticişti?
Iarăşi intrăm pe un teren minat, aşa că amintim doar că astăzi există mai multe Institute de Bioetică în lume şi chiar o Facultate de Bioetică (Roma), chiar dacă abordează aceleaşi probleme cu perspective diverse sau chiar opuse. Sunt acestea îndreptăţite să „producă” specialişti care apoi să ne „lumineze” probleme de o asemenea importanţă? Probabil că posteritatea va decide.
În acest context, bioetica – mai nuanţată decât curcubeul – intră în conflict cu dumnezeul plăcerii postmoderne şi dă naştere consensului exprimat în protocoale, convenţii, legi etc.
Dacă pentru cei care cred într-un Dumnezeu transcendental, izvor al vieţii, discursul bioetic se termină relativ uşor în multe chestiuni de frontieră, pentru cei care în viaţa concretă – şi nu conceptuală – Dumnezeu iese din ecuaţie în anumite circumstanţe - care vor ca orice dorinţă să le fie satisfăcută -, viaţă le aparţine şi cred că pot face ce vor cu ea.
Dumnezeul postmodernismului este un pseudo-dumnezeu care va milita tot timpul pentru mitul „pro-choise” (nelimitându-l la avort) care îţi dă impresia că eşti stăpân pe situaţie, pe când, de fapt, nici nu ştii care sunt componentele „problemei” tale.
Bioetica, pe lângă rolul de „gardian al demnităţii umane”, ar trebui să dezvelească „problemele” postmodernismului – cele care îi intră în „atribuţiile de serviciu” - de vălul tabuului şi al interesului consumist.
Andrei Claudiu Hrișman
