Patimile Cardinalului Iuliu Hossu, făuritor al Marii Uniri

Veni vremea să aleagă atunci, în ‘48. I-au spus așa: “îți dăm Scaunul de Mitropolit al Moldovei, dar renunți la biserica ta”. A fost de neclintit. Comuniștii l-au hăituit. L-au trimis și în temniță la Sighet , l-au înfometat, l-au schingiuit, dar el tot n-a scâncit. Apoi l-au urmărit până la sfârșitul vieții și nici măcar când și-a dat ultima suflare nu l-au lăsat în pace…

Iuliu Hossu s-a născut la data de 30 ianuarie 1885 în localitatea Milaş din judeţul Mureş-Oşorhei, actualmente Bistriţa-Năsăud, al treilea băiat al preotului greco-catolic Ioan şi al Victoriei, născută Măriuţiu. A crescut cu credința-n Dumnezeu și cu credința că bunătatea-i tot un dar de la Cel de Sus, unul care trebuie împărtășit tuturor oamenilor. Când a început Marele Război în 1914 s-a înrolat, voluntar, în armată, ca preot militar în grad de sublocotenent, iar în decembrie când a dat prima ninsoare, a plecat de la Timișoara la Viena, cu Regimentul de Infanterie 64, detașat pentru paza capitalei imperiale. A acordat asistență spirituală atât militarilor care asigurau paza Palatului Schönbrunn, cât și ostașilor din infirmeriile pentru răniții aduși de pe fronturi. După trei ani, preotul se întoarce acasă, iar în noiembrie 1917 primește scaunul Episcopiei greco-catolice de Gherla.

Marea Unire

Are un aport deosebit în 1918, anul de emancipare națională a românilor. Participă la Marea Adunare de la Alba-Iulia și se numără printre înfăptuitorii Unirii. Citește mulţimii (peste 100.000 de oameni) Rezoluţia Marii Adunări din 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Ulterior e desemnat să prezinte Regelui Ferdinand I actul unirii alături de episcopul ortodox al Caransebeşului, Miron Cristea.

Iuliu Hossu rememorează mai târziu zilele ce aveau să-i rămână impregnate pe veci în suflet.

„Am cuvântat şi eu la împlinirea voinţei Domnului în mijlocul elanului anonim… Asistam, optimişti şi senini, la încheierea dezbaterilor din sala zisă de atunci a Unirii. Da… îmi amintesc… Afară, cât era întinsul, sta poporul românesc, peste o sută de mii, aşteptând vestea mare. Îi spun lui Miron Cristea, episcopul Caransebeşului: La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm bună vestire. Că bine spui frăţia ta! a fost răspunsul. Pe masă erau câteva foi cu hotărârea ce trebuia votată. Iau un exemplar şi ieşim braţ la braţ să luăm contact cu vijelia de afară. Ne oprim cutremuraţi lângă steagul cel mare şi sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, de liturgică, tăcere. Cuprind cu o privire cerul senin şi omătul imaculat de pe dealurile de dincolo de câmpul furcilor, pe care fuseseră căzniți Horia şi Cloşca; fac semn de Sfântă Cruce peste frunţile senine ale imensei mulţimi, apoi încep cu inspiraţie de dincolo de mine, robul: Acesta-i ceasul Dreptăţii! fraţilor întru neam! Braţele îmi erau ridicate să cuprindă şi cerul şi pământul. În slăvi dincolo de frunţi spre mine îndreptate, mi-au răsărit scene din Spitalele de campanie. Am întrebat deci frunţile: Vă amintiţi de zilele de întuneric, când vă vesteam prin sutele de spitale că Dreptatea va învinge? Vă aduceţi aminte că vă spuneam că se apropie ceasul bucuriei noastre? Da, Sfinţia Ta, te ştim, te cunoaştem! mi-au răspuns sute de glasuri. Ei bine, ceasul acela a sosit! Unire, Unire! legăna valul viu.[…] Da fraţilor, Unire! Mulţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut; să audă ceea ce voi auziţi acum şi n-au auzit. Ochii voştri lăcrămează fericiţi că văd şi urechile că aud bunavestire, a unirii noastre pe veci. Ascultaţi! Şi le-am citit apăsat actul Unirii. La sfârşit le-am spus că Hotărârea este judecata lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească. Auzindu-mă, cerul se răsturna de urale: Ne unim! Ne unim! Şi plângeau a bucurie neamurile noastre toate. Ne unim! Binecuvântă Părinte!”

Actul prezentării Unirii la Bucureşti

Episcopul Iuliu Hossu a fost apoi desemnat să ducă la Bucrești actul constitutiv. Și povestește: “Eram patru: Goldiş, Alexandru Vaida, Miron Cristea episcopul de Caransebeş şi cu mine. Ne-am urcat într-un tren special compus dintr-un vagon de clasă tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne. A doua zi, la Bucureşti, ne-a aşteptat noul guvern. Ni s-au spus vorbe pentru istorie: sunteţi aşteptaţi să sosiţi de 1000 de ani. Să nu ne mai despărţim niciodată. Bucuria nu era a unei generaţii ci a întregului popor din toate veacurile, neam care a rămas neclintit în credinţa de unire. Nu erau doi popi însoţiţi de doi laici, ci Transilvania cu prestigiul imens al suferinţelor, al speranţelor şi al prorocirilor; înaintau pe drumul istoriei aducând zornăit de lanţuri sfărâmate prin mijlocul poporului cuprins de frenezia triumfului. Mulţimea era alături de cei în modeste reverenzi şi sărăcăcioase surtuce. Cortegiul înainta flancat nevăzut de umbrele eroilor Transilvaniei româneşti prăbuşiţi năprasnic în nemurire. Eram în Ierusalimul aspiraţiilor naţionale, în cetatea de scaun a voievozilor ţării româneşti! Vedeam lacrimi care îngenuncheau pe unii; alţii presărau flori cine ştie de unde aduse din Bucureştiul plin în 1918 doar de petalele inimilor; unii aruncau pălăriile; cu toţii răbufneau în strigăte de necontenită bucurie. Stăteam toţi patru încremeniţi. Priveam cerul senin a pierdută, a mistică binecuvântare, şi, – Doamne, Doamne, – curgeau şi lacrimile noastre din căldură de nesecat izvor. Osana, ne-am eliberat! Veşnicia mi-a dat şi mie paharul bucuriei”, își amintea Iuliu Hossu la semicentenarul Unirii.

Om pentru oameni

Perioada următoare , de după , o petrece tot în Cluj. Și rămâne nedespărțit de biserică și de Cluj în 1940, când, Ardealul de Nord ajunge din nou sub ocupație. E perioada Dictatului de la Viena. Când sentimentele antisemite se accentuează, episcopul participă activ la încercările disperate ale evreilor a părăsi Ardealul. Ani mai târziu, rabinul Moshe Carmilly, pe-atunci liderul mișcării evreiești din Ardeal avea să mărturisească într-una dintre autobiografiile sale că : “În acele vremuri grele și tulburi, când era cea mai mare nevoie de ajutor, doi episcopi din Transilvania, Iuliu Hossu și Marton Aron, primul greco-catolic, al doilea romano-catolic, au oferit un exemplu al umanitarismului lor. Pe episcopul Iuliu Hossu nu l-am cunoscut personal. Cei care-l cunoșteau îmi spuneau că era un om înțelept, înzestrat cu însușiri deosebite. Pe lângă înțelegere și inițiativă el era generos și gata de sacrificii… Episcopul Iuliu Hossu și-a concentrat generozitatea într-o Chemare adresată românilor din Ungaria pentru ajutorarea evreilor.”
Rabinul nu l-a uitat toată viața pe episcop, iar în 1988, aflat într-o vizită în România, a și depus o coroană de flori la mormântul lui Iuliu Hossu. Inscripția pe coroană e grăitoare: “Cardinalului Iuliu Hossu care în anii 1940-1944 a contribuit la salvarea de la moarte a mii de evrei în Transilvania de Nord. Cu recunoștință, dr. Moshe Carmilly, șef-rabin al Clujului”.

“Dușman al poporului”

După război, regimul comunist preia puterea , iar pentru episcop începe o nouă luptă. Mai tacticizată, mai tenebroasă. Comuniștii desființează biserica greco-catolică, dar câțiva preoți greco-catolici sunt gata să se alăture ortodoxismului, semnând ruperea credincioșilor de Biserica Romei, la ordinul lui Stalin. Numai că la 1 octombrie 1948, în calitate de episcop, Iuliu Hossu îi excomunică. Nesupunerea sa – vecină poate cu nebunia- după cum vom afla, dă startul unei suferințe fără margini. Comuniștii i-au spus așa: “îți dăm Scaunul de Mitropolit al Moldovei, dar renunți la biserica ta”. El a rămas neclintit. Însuși patriarhul Bisericii Ortodoxe, Iustinian Marina, i-a cerut asta.
Nu trece mult, iar episcopul Iuliu Hossu e arestat de Securitate din casa fratelui său, inginerul Ioan Hossu, la București, pe 29 octombrie 1948, ora 1.30 noaptea și e încarcerat la Ministerul de Interne, după cum aflăm din ACNSAS, Fond informativ, Dosar I000736, vol. 4.

Pe data de 8 noiembrie este depus de autorităţi din scaunul episcopal, ca ultimul episcop greco-catolic în funcţiune. Dosarul securității numără 8 volume și însumnează peste 2000 de pagini adunate timp de 22 de ani.

Primul loc al detenţiei, ca şi în cazul celorlalţi episcopi greco-catolici, a fost mănăstirea ortodoxă de la Dragoslavele, din Argeş. De aici, în luna februarie 1949, au fost escortaţi la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, iar ulterior, în mai 1950, transferaţi la închisoarea din Sighet, unde își găseau sfârșitul majoritatea deținuților politici.

Iuliu Hossu rămâne statornic convingerilor sale, deși este convins că nu va ieși niciodată din temniță. Și îi scrie episcopului Ioan Cherteș pentru credincioșii săi: „Spune-le, dacă ar fi să rămân aici în Sighet, spune-le că i-am iubit pe toţi până la moarte, spune-le că acesta mi-a fost cuvântul din urmă pentru ei”(Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2003).

Episcopul Iuliu Hossu descrie momentul sosirii la Sighet astfel:

„Se deschide o poartă în zidul cam de 6 metri înalt şi intrăm într-o curte, nu prea mare în faţa unei clădiri cu două etaje; în partea stângă de-a lungul zidului până la intrare, erau înşiruiţi o seamă de gardieni în uniforme albastre; erau gardienii penitenciarului din Sighet. Când ne-am coborât din maşini, am auzit faţă de ai noştri spunând între ei şi păzitorilor noştri: «Băgăm bivolii la grajd»; aceasta a fost de bun venit pentru noi. S-au dat jos şi bagajele, care trebuiau aduse în urmă; am mers pe rând la intrare; îndată, trecând pragul, mi-am dat seama că intrăm în penitenciar; două etaje despărţite cu pânza de sârmă, cum le-am văzut la penitenciarul din Cluj şi cum sunt la toate penitenciarele, pentru a nu se arunca jos cei disperaţi. La capul scării, cu listele în mână, sta directorul institutului şi păzitorii noştri respectiv şeful lor: fiecare cum ajungea la rând spunea numele, pe care îl nota directorul; când a venit rândul meu am zis: «Episcop Iuliu Hossu»; îndată mi-a replicat accentuat directorul: «Aici nu este episcop»”.
La Sighet se murea pe capete, iar majoritatea deceselor surveneau în urma înfometării. Era metoda de tortură preferată. Cum , necum, episcopul a supraviețuit cinci ani…

”Agitații”

După această „etapă”, a urmat perioada domiciliilor obligatorii. În domiciliu obligatoriu, împreună cu episcopii supravieţuitori Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, va elabora şi transmite memorii atât autorităţilor Statului cât şi laicilor, prin care solicita repunerea în drepturi a Bisericii Române Unite. Datorită memoriilor episcopilor, laicii au început să se facă remarcaţi în anul 1955, printr-o o serie de memorii adresate Guvernului. Aceste memorii, sau petiţii, erau considerate de către Securitate „agitaţii” (Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond Ministerul Cultelor, Direcţia de Studii, dosar nr. 80, vol. 10-3). Astfel, cei trei Episcopi au fost despărţiți pentru totdeauna. Episcopul Ioan Bălan a stat la mănăstirea Ciorogârla până la sfârşitul vieţii, Episcopul Alexandru Rusu a fost mutat la mănăstirea „Cocoş”din judeţul Tulcea, apoi la penitenciarul din Gherla, unde a şi murit, iar Episcopul Iuliu Hossu la mănăstirea Căldăruşani.

În perioada aproape celor 22 de ani (mai precis 21 de ani şi 7 luni) de detenţie şi domicilii obligatorii, Episcopul Iuliu Hossu a fost la penitenciarul Sighet 5 ani (24 mai 1950 – 4 ianuarie 1955) şi în domicilii obligatorii 17 ani, din care 14 ani la mănăstirea Căldăruşani în D.O. până la sfârşitul vieţii 28 mai 1970.
În această perioadă Securitatea l-a urmărit în permanență. Activitatea Securităţii se poate observa în „Planurile de măsuri”(Securitatea a întocmit 7 planuri de măsuri Cf. ACNSAS, Fond informativ, Dosar I000736, vol. 1) întocmite de ofiţerii de Securitate. Prin aceste „planuri” Securitatea a urmărit în special interceptarea corespondenţei, introducerea de informatori pe lângă Episcop, introducerea tehnicii operative (T.O.) de a asculta conversaţiile Episcopului cu diferite persoane care îl vizitau etc.

Planul de măsuri este o un document esenţial în dosarul de urmărire informativă cât şi în dosarul de reţea. În dosarul de reţea, planul de măsuri prevede modul în care informatorul este dirijat pe lângă persoanele urmărite, verificarea sincerităţii sale cu ajutorul altor informatori (confruntarea notelor informative date de mai mulţi informatori pe aceeaşi temă, de exemplu) sau prin tehnica operativă: microfoane, interceptarea corespondenţei şi a convorbirilor telefonice. În cazul nostru, a dosarelor de urmărire informativă ale Episcopului Iuliu Hossu, planul de măsuri era întocmit de către Ofiţeri ai Securităţii pe sarcini distincte, fiecare sarcină avea stabilit un termen şi un ofiţer care răspundea de îndeplinirea fiecărei etape. Urmărirea era minuțios pregătită.

Primul plan din dosar este datat pe 1 ianuarie 1956 , la aproape un an după eliberarea episcopului din închisoarea de la Sighet. Sarcinile sunt trasate de Locotenentul de Securitate numit “Barbu Dumitru” și au în vedere urmărirea Episcopilor Iuliu Hosu, Alexandru Rusu[1] şi Ioan Bălan[2], deoarece aceştia erau în acelaşi domiciliu obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeş.
„Se va trece la identificarea tuturor elementelor ce apar în materialul informativ cât şi a elementelor cu care susnumiţii corespondează şi a celor ce-i vizitează pe cei trei episcopi greco-catolici. Se va cere interceptarea corespondenţei episcopilor: Rusu Alexandru, Bălan Ioan şi Hossu Iuliu, în scopul de a stabili cu cine întreţine legături. Întrucât informatorul necalificat „Bărbulescu Petre” nu are putere de pătrundere pe lângă cei trei episcopi greco-catolici şi în scopul urmăririi şi stabilirii activităţii acestora, se va trece la studierea şi verificarea numitului:W. M., născut la 9 octombrie 1911, ce lucrează la mănăstirea Curtea de Argeş în calitate de contabil. Din informaţiile cele deţinem, rezultă că acesta se duce în vizită la cei trei episcopi, unde împreună cu ei, serveşte vin. După recrutarea candidatului, va fi dirijat pe lângă cei trei episcopi, pentru a stabili care din personalul didactic al şcolii de cântăreţi bisericeşti Curtea de Argeş, sunt în relaţii mai apropiate cu aceştia, aceasta se face cu scopul punctării şi studierii a două linii informative. Elementele de legătură ale celor trei episcopi în special a elementelor folosite de aceşti episcopi în activitatea pe care o desfăşoară, în ţinerea legăturii cu vicari clandestini[3] greco-catolici, ce au fost numiţi de Rusu Alexandru pentru a duce activitate clandestină. Se va cere la Regiunea M.A.I. Cluj, dacă au trecut la recrutarea informatorului Ivaşcu Iulian şi dacă se poate conta pe el, în scopul de a fi marşrutizat la Mănăstirea Curtea de Argeş, pentru a lua legătură cu cei trei episcopi greco-catolici. Materialele ce se vor obţine în legătură cu cei trei episcopi, să ne fie înaintate şi nouă în copie. Se va trece la studierea şi verificarea numitei Rusu Maria în scopul de a stabili dace se poate recruta sau nu, deoarece îndeplineşte funcţia de intendentă a fostului palat Episcopal din Curtea de Argeş, unde domiciliază cei trei episcopi”(ACNSAS, Dosar I000736, vol. I: 33).

Acest plan de măsuri a fost redactat în ianuarie, iar sarcinile trasate trebuiau rezolvate până cel târziu la sfârşitul lunii martie a anului 1956. Mai mult, acest plan a angrenat în urmărirea Episcopului Iuliu Hossu şi alte regiuni ale Securităţii din ţară, precum şi recrutarea de noi informatori.

Într-un alt plan de măsuri , întocmit de către Securitate în 1 aprilie 1961, este menționată din nou lupta pe care o duce Episcopul Iuliu Hossu .
„Hossu Iuliu după unificarea cultului greco-catolic cu cel ortodox în 1948, în funcţia de episcop greco-catolic refuză să treacă la ortodoxie, menţinându-se pe o poziţie de rezistenţă şi îndemnând şi alte elemente din clerul greco-catolic să facă la fel. Ca urmare a acestei situaţii organele noastre au luat măsuri pentru izolarea lui fixându-i domiciliu obligatoriu în mai multe localităţi succesiv, iar din 1950 se află la mănăstirea Căldăruşani pe lângă Snagov, raionul Urziceni. Episcopul greco-catolic Bălan şi episcopul Hossu au câştigat a serie de elemente din garda M.A.I. care îi supraveghea folosindu-le în scopul restabilirii legăturii cu elementele din afară şi în special cu Nunţiatura Apostolică din Bucureşti. Printre elementele care au primit scrisori şi au fost îndemnate să ajute materialiceşte pe cei de la Căldăruşani aflaţi în D.O se află şi Hossu Traian, Hossu Iustin şi Rusu Victor toţi rude apropriate ale lui Hossu Iuliu (primi fiind fraţi) aflaţi cu domiciliul în Bucureşti. Din lucrarea acţiunii informative până în prezent nu au rezultat probleme deosebite deoarece acţiunea nu a fost acoperită cu agentură de pătrundere şi care să fie înfiltrată pe lângă toate elementele cuprinse în acţiune. Singura măsură care s-a menţinut pentru toate elementele a fost interceptarea corespondenței. Agentul Gavrilă Mihai care a fost recrutat pe lângă Hossu Traian a stabilit că acesta este un element foarte prezent şi calculat în acţiunile pe care le întreprinde. Problemele ce rezultă din contactul agentului cu Hossu Traian sunt de suprafaţă ele dovedind că obiectivul nu are suficientă încredere în agent.

În ceea ce priveşte pe Hossu Iuliu aflat cu domiciliul obligatoriu la Căldăruşani, în perioada desfăşurată acţiunii, obiectivul a fost contactat de agentul Văleanu Marius, de agentul Gavrilă Mihai[4] prin deplasările pe care le-au făcut aceştia la mănăstire, iar într-un mod mai frecvent obiectivul a purtat discuţii ori printr-o terţă persoană am putut cunoaşte despre preocupările lui la mănăstire de la doi agenţi ai Regiunii Bucureşti recrutaţi în mănăstire”(ACNSAS, Dosar I000736, vol. I: 21).

Agentul Bogdan al Regiunii Bucureşti care lucrează în mănăstirea Căldăruşani va fi contactat pentru a aprecia posibilităţile informative pe lângă Iuliu Hossu, după care se va face propuneri de predare la noi pentru a-l dirija în continuare. Întrucât din câteva note ale agentului Văleanu Marius rezultă că numitul Rădulescu Gh. doctor dentist a făcut în cursul anului 1958 şi 1959 câteva deplasări la Căldăruşani cu care ocazie a luat legătura şi cu Hossu. Va fi luat Rădulescu în studiu pentru recrutare pe lângă obiectiv.
Urmărit și după moarte

Episcopul Iuliu Hossu în acest ambient trăieşte până la sfârşitul zilelor sale, la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, în Domiciliu Obligatoriu. S-a stins pe 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti. Nici acum, Securitatea nu l-a lăsat să se odihnească.

“În ziua de 29 mai a.c. orele 14.00 a avut loc în cimitirul romano-catolic „Bellu”, înhumarea fostul episcop greco-catolic dr. Iuliu Hossu, decedat în vârstă de 85 de ani. Asupra desfăşurării serviciului religios de înmormântare arătăm următoarele: În jurul orei 13.00 au început să vină la cimitir şi prieteni ai defunctului printre care şi preoţi greco-catolic nereveniţi. Majoritatea participanţilor erau persoane în vârstă. Apreciam că numărul participanţilor a ajuns în timpul oficierii la circa 300 persoane.

La ora 14 maşina mortuară cu membrii familiei a sosit la intrarea în cimitir de unde sicriul deschis cu corpul defunctului îmbrăcat în ornate de episcop, a fost dus cu căruciorul cimitirului până la groapă. În faţa căruciorului mergea un ministrand cu crucea şi preotul Zudor Francisc, de la biserica romano-catolică Bărăţia. Asistenţa împărţită, de o parte şi de alta pe aleea principală după trecerea sicriului l-a urmat până la cavou. La cavou, preotul Zudor Francisc a slujit în limbile română şi latină liturghia prevăzută la înmormântarea pentru credincioşi romano-catolic români.
Rugăciunile în limba română (tatăl nostru, născătoare) au fost rostite după preot de întreaga asistenţă. Tot în limba română s-a rostit şi rugăciunea „dezlegării de păcate”.

După terminarea slujbei oficiale, s-au apropiat de sicriu episcopii clandestini Todea Alexandru din Reghin, judeţul Mureş şi Dragomir I. Ioan din judeţul Satu Mare care unul lângă altul mişcând numai buzele, fără glas tare, au rostit nişte rugăciuni. În timpul oficierii slujbei de înhumare, care a durat 25-30 minute, unii dintre participanți, mai ales dintre bărbaţii vârstnici se salutau, vorbeau, schimbau adrese şi numerele de telefon. Mai mulţi dintre participanţi se interesau cine va vorbi ca să evoce figura defunctului, la care cei întrebaţi răspundeau negativ sau cu afirmaţia, că va vorbi cineva din familie. Au fost observate 2-3 persoane care se pregăteau să ia cuvântul, având pentru aceasta notiţe de înainte pregătite, totuşi în final n-a vorbit nimeni. După terminarea slujbei de înmormântare, o parte din asistenţă a plecat, iar alţii în grupuri mai mici sau mai mari s-au retras la diferite morminte continuând să discute între ei.”

La 28 aprilie 1969 , cu un an înainte să treacă în neființă, Iuliu Hossu a fost numit cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea deoarece, din cauza regimului comunist din acea vreme, o astfel de titulatură, făcută publică, i-ar fi adus și mai multe neajunsuri.
S-a stins apoi pe-un pat de spital, fără putere, dar cu aceeași credință de netăgăduit spunându-i mitropolitului Alexandru Todea, aflat până-n ultima clipă cu el că : “Lupta mea s-a terminat, a voastră continuă!”

Volum în memoria Cardinalului

Viața Cardinalului Iuliu Hossu ar putea face fără probleme subiectul unui film. Dar până atunci, istoricul Sergiu Soica împreună cu pr. Gabriel Buboi speră ca într-o lună sau două să publice un volum în memoria Episcopului – Cardinalul Iuliu Hossu in dosarele Securitatii – Note informative-  “Acest prim volum are la bază surse documentare din Arhiva CNSAS, în mod special „notele informative”. Menţionez că în dosarul Episcopului Hossu şi bineînţeles în viitorul volum sunt peste 360 de note informative furnizate de 76 de informatori. Astfel acest demers de a publica acest volum este necesar deoarece aduce la lumină ultima partea a vieţii Episcopului Hossu. Aduce la lumină atitudinea Statului şi a regimului comunist faţă de Biserica Greco-Catolică şi nu în ultimul rând observăm mecanismul Securităţii faţă de ultimul Episcop supravieţuitor din cei 7 episcopi martiri ai Bisericii Greco-Catolice. Cred că apariţia acestui volum este un omagiu adus Cardinalului Iuliu Hossu mai ales că anul acesta, 2015, se împlinesc 130 de ani de la nașterea Cardinalului dr. Hossu, 105 ani de la hirotonirea întru preoție, 70 de ani de când a fost ales membru de onoare al Academiei Române şi 45 de ani de la trecerea la viața veșnică”, ne-a declarat Soica.

[1]Alexandru Rusu – Episcop de Maramureş s-a născut la data de 22noiembrie 1884 în localitatea Şăulia, judeţul Mureş. A fost arestat la data de 29 octombrie 1948. La penitenciarul Sighet a fost deţinut timp de 5 ani (24 mai 1950 – 4 aprilie 1955). După această perioadă a stat în domiciliu obligatoriu, apoi la penitenciarul Gherla până la sfârşitul vieţii 9mai 1963.

[2]Ioan Bălan – Episcop de Lugoj s-a născut la data de 11 februarie 1880 în localitatea Teiuş, judeţul Alba. A fost arestat la data de 29 octombrie 1948. La penitenciarul Sighet a fost deţinut timp de 5 ani (24 mai 1950 – 4 aprilie 1955). După această perioadă a stat în domiciliu obligatoriu până la sfârşitul vieţii 4 august 1959.

[3]Cleric care ocupă funcţia de întâi-stătător al unei episcopii, administraturi apostolice sau al unei alte forme similare de organizare ecleziastică, în cazul în care Biserica este împiedicată a-şi reglementa, în mod oficial şi în condiţii de libertate, chestiunile de succesiune în cadrul ierarhiei.

[4]Numele agenţilor sau informatorilor de Securitate sunt nume conspirative.