Sărbătoarea Sfântului mucenic Dumitru este una dintre cele mai îndrăgite de către credincioşii din întreg Răsăritul creştin, iar numele Dumitru este purtat, în diferite variante, de către foarte mulţi bărbaţi, existând şi o formă feminină, Dumitra, de asemenea, foarte răspândită. În contrast cu amploarea cultului ce i se acordă, datele despre viaţa şi activitatea Sfântului Dumitru sunt foarte puţine. Sigur este că a fost diacon al Bisericii din Sirmium – astăzi, Sremska Mitroviţa în Iugoslavia -, şi tot aici a fost martirizat în timpul persecuţiei ordonate de către împăratul Diocleţian (284-305), cu scopul de a stăvili răspândirea creştinismului şi a reinstaura religia oficială a vechiului Imperiu. Lucrurile s-au petrecut însă altfel, căci, nu peste multă vreme, împăratul Constantin a dat libertate bisericii creştine (Edictul de la Milano – 312), fapt pe care creştinii l-au atribuit sacrificiului şi rugăciunilor sfinţilor martiri. În amintirea lor s-au înălţat bazilici măreţe în localităţile unde se născuseră ei, sau unde au sfârşit viaţa, prin moartea glorioasă de martiri. În cinstea Sfântului Dumitru s-au ridicat o bazilică la Sirmium şi o alta la Tesalonic - astăzi, Salonic, în Grecia -, probabil locul de naştere al sfântului.
Cultul Sfântului Dumitru a ajuns la o răspândire extraordinară, deoarece mulţi dintre cei care îl cunoscuseră personal erau încă în viaţă când s-a acordat libertate creştinismului, şi astfel, au avut posibilitatea să exprime din plin veneraţia şi recunoştinţa lor. Nu este exclus nici faptul ca Sfântul Dumitru să fi fost membrul unei familii de vază din provincia romană Iliricum sau din Grecia. O tradiţie târzie afirmă că era un bărbat renumit prin cultura şi viaţa lui demnă, pe care împăratul Maximilian, asociat la domnie al lui Diocleţian, l-a numit proconsul în Grecia, dar, aflând că este creştin, l-a supus unor chinuri îngrozitoare şi, nereuşind să-l abată de la credinţa sa, l-a străpuns el însuşi cu lancea.
Şi în cazul Sfântului Dumitru se poate vedea modul cum creştinii din primele veacuri înţelegeau să-i cinstească pe eroii credinţei şi ai dragostei faţă de Cristos; ei nu erau prea mult preocupaţi de datele biografice sau de localizarea precisă a faptelor, ci, copleşiţi de bucuria promisă în Predica de pe Munte: „Fericiţi veţi fi când vă vor defăima şi prigoni şi, minţind, vor spune tot răul împotriva voastră din cauza mea! Bucuraţi-vă şi fiţi veseli, căci plata voastră este mare în ceruri” (Matei VII), se întreceau în a-l lăuda pe Dumnezeu şi a-i cere favoarea de a fi ei înşişi părtaşi la fericirea martirilor.
În limba română, numele Dumitru derivă din latinescul Demetrius, iar acesta, din grecescul Demtrios, feminin - Demetria; este foarte folosit chiar din antichitate şi exprimă invocarea zeiţei Demeter, al cărei nume înseamnă: „Pământul-Mamă”. Dând copiilor acest nume, părinţii îi aşezau sub patronajul zeiţei, dorindu-le să aibă parte din belşug de roadele pământului. Deşi este un nume specific păgân, el a fost sfinţit prin sângele şi apoi prin viaţa sfântă a unui mare număr de creştini. Prin diferite transformări şi împrumuturi lingvistice, prenumele Dumitru face parte dintr-o mare familie antroponimică: Dimitrie, Dimitru, Mitru, Mitea, Mitu, Mitac, Mitache, Mite, Mitea, Miuş, Dumitrache, Mitrache, Dimon, Dimache, Dimitran, Mitran, Dumitraş, Dumitraşcu, Mitraşcu, Dumitrel, Mitrel, Dumitriţă, Mitriţă, Dumitruţ, Mitruţ şi multe altele, precum şi forme feminine: Dumitra, Mitra, Dumitruţa etc. Diminutivul Mimi, mai nou Mitty, este folosit şi de bărbaţi, şi de femei.
Purtătorii acestor prenume, în ziua de 26 octombrie, îl amintesc pe marele mucenic Dumitru. Sărbătoarea se mai numeşte Sâmetru, Sămedru, Simidriu, Sămetru, probabil prin prescurtarea şi transformarea numelui latinesc Sanctus Demetrius.
