Albul și roșul, culorile Papei
O descriere foarte minuțioasă și precisă a ritualurilor ce reglementau alegerei Papei și a semnificației simbolice se găsește în ordo XIII (1272-1273). Acestea, în ciuda modificărilor ulterioare ale ceremonialului, au supraviețuit în substanța lor până în timpurile moderne. Conform ritualului medieval, cel ales la tronul pontifical, imediat după alegerea sa de către cardinali – aceasta era norma începând cu reforma lui Nicolae al II-lea (1010-1061) din 1059, în timp ce înainte Papa era ales de clerul roman, de nobilimea orașului și de popor – mergea la locul în care s-a desfășurat alegerea. Cel mai în vârstă dintre cardinalii diaconi îi lua de pe cap hlamida și îl îmbrăca cu alba romana, o tunică albă folosită în timpul celebrărilor liturgice. Pe urmă, îl îmbrăca cu mantia purpurie, pronunțând cuvintele: Investio te de papatu romano, ut praesis urbi et orbi, îi încredința inelul de care „obișnuiau să se folosească înaintașii săi”, și mitra. Ritualul continua adresându-i întrebarea asupra numelui cu care vroia să fie numit, nume ce-l purta în decursul pontificatului . Trebuie precizat că înainte de acest ritual, numele papilor erau impuse de către cardinalii alegători, iar de acum înainte cel ales își va alege singur numele. Urma încălțarea cu pantofii roșii, după care era așezat pe tron, iar cardinalii îi ofereau într-o anumită ordine supunere prin „sărutul piciorului și al păcii”.
Atât din ordo XIII cât și din texte mai vechi (precum și din iconografia și tehnica miniaturii din acea perioadă), rezultă că albul și roșul erau culorile veșmintelor papale. Albul era culoarea veșmântului denumit alba romana; roșul era culoarea mantiei Papei și a încălțămintei. Aceste culori nu doar că trimiteau la simbolismul imperial – împăratul bizantin purta o tunică din mătase albă și o mantie purpurie –, dar aveau și o semnificație „cristică”, plină de trimiteri la textele biblice. Astfel, culoarea roșie a mantiei (sau a hlamidei) Papei se inspira din veșmântul roșu-aprins al Marelui Preot din Vechiul Testament, despre care se vorbește în Exod 28,1-43.
De fapt, toate acestea se înscriau în acel simbolism al culorilor și formelor specifică culturii și sensibilității medievale. Ritualul imperial repede asimilat de către curtea papală, atât din motive profane cât și spirituale, era reinterpretat de către teologi, nu doar de către cei romani, eliminând din mai multe elemente ale ritualului nuanțele lumești, atribuindu-le totodată o semnificație religioasă și spirituală.
Unele paralele, exprimate în literatura spirituală din acea perioadă, între figura lui Hristos suferindă și veșmintele pontificale sunt foarte grăitoare. Rupert de Deutz (1075-1129, n. trad) îl descrie pe Hristos drept „pur în sfințenie și roșu în pătimire”. Dictatus Papae de la sfârșitul secolului XI afirmă că „doar Papa poate să folosească mantia roșie ca semn imperial și al martiriului”, mantie asemănătoare aceleia puse de către soldați pe spatele lui Isus, conform Evangheliei lui Ioan. În schimb, în Constitutum Constantini (Donația lui Constantin, n. trad), albul veșmintelor papale face trimitere la Înviere. Papa Pius al II-lea (1458-1464) va afirma, referindu-se la alegerea sa ca papă, că a „îmbrăcat tunica albă a lui Hristos.
„Culorile alb și roșii – scrie Paravicini Bagliani –arată că Papa este Vicarius Christi, adică imaginea vie a lui Hristos pe pământ și, întrucât „duce cu sine” sau „reprezintă” persoana lui Hristos care este Biserica, trebuie să se îmbrace cu aceleași culori care simbolizează Biserica și plenitudo potestatis a papei”.
Guillaume Durand (1230-1296) descrie astfel într-o operă din 1286 veșmintele papale: „Suveranul Pontif se înfățișează îmbrăcat mereu într-o mantie roșie pe deasupra, iar dedesubt poartă un veșmânt de un alb strălucitor deoarece culoarea albă înseamnă neprihănire și iubire; roșu înseamnă compătimire […]; papa de altfel reprezintă persoana care și-a înroșit haina pentru noi”.
Roșul și albul au devenit deci culori care au caracterizat imaginea papală de-a lungul secolelor și până în zilele noastre. În descrieri, în mărturii și în nenumărate imagini picturale, Papa apare mereu îmbrăcat în acelașii fel: pelerina scurtă cu glugă sau mai rar, mantia de un roșu aprins, purtate deasupra veșmântului alb, modelat în multe feluri. Începând cu secolul XIX și mai ales cu pontificatul lui Pius al IX-lea, persoana Papei a devenit obiect de venerare din partea catolicilor.
Evenimentele legate de procesul de unificare a Italiei care au dus la suprimarea statului pontifical și la anexarea sa, inclusiv a Romei, la noul regat al Italiei, au făcut din Papa un fel de martir în viață,un prizonier al credinței, care, precum Sfântul Petru , a fost dus în lanțuri și ținut prizonier în Vatican. Într-o asemenea iconografie papală, care va cunoaște o largă răspândire în toate țările catolice (și va contribui la răspândirea „cultului persoanei Papei”), el este îmbrăcat aproape întotdeauna în alb.
În secolul XX încetul cu încetul albul va câștiga teren în fața roșului (care totuși va continua să fie utilizat de Pontifi) în reprezentările Papei. În imaginarul catolicilor, mai ales după cel de-al doilea război mondial, Papa va deveni „tatăl alb” și mai ales Pius al XII-lea, a contribuit în diferite feluri la a da substanță și semnificație mistico-religioasă (el e păstorul angelic și părintele serafic ) acestei noi și totodată foarte veche reprezentare a Pontifului Roman.
Noua simbologie papală
Aceste simboluri au o semnificație importantă nu doar pentru istoria Bisericii și iconografia creștino-papală, ci și din punct de vedere spiritual, deoarece erau bazate pe o credință exprimată și trăită. Iconografia urmașilor Sfântului Petru ne relatează istoria papalității nu neapărat prin intermediul evenimentelor, adeseori tragice, care au opus de-a lungul secolelor pe Pontiful Roman Împăratului pentru dobândirea rolului de conducător al Occidentului creștin, ci prin intermediul limbajului atât de grăitor și de sugestiv al simbolurilor. Acestea, chiar dacă fascinează într-o măsură mai mare omul contemporan, dornic de a găsi sensul profund al lucrurilor, îi comunică puțin capacității sale de a înțelege. Aceasta se datorează faptului că papalitatea modernă s-a îndepărtat încetul cu încetul de simbologia imperială aparținătoare Cezarului, pentru a deveni mai evanghelică și mai apropiată sensibilității omului modern, chiar dacă asemenea imagini, mai ales cele „cristice”, trebuie înțelese și interpretate în lumina tradiției și a culturii creștine care le-au produs.
În timpul desfășurării Conciliului Vatican al II-lea, Paul al VI-lea a fost cel care a eliminat pe rând ultimele semne ale tradiției aparținătoare Cezarului, adică tiara și curtea papală, aceasta din urmă conservând ritualuri ce mergeau până în epoca bizantină. Ioan al XXIII-lea era deja conștient de caracterul anacronic al ceremonialului papal și de necesitatea reformării sale. „Biserica – îi destăinui într-o audiență din 7 iunie 1960 cardinalului Roberto Tucci, director în acea vreme al revistei La Civiltà Cattolica – trebuie să se adapteze în vreun fel vremurilor, și la fel trebuie să facă curia romană și curtea papală. Referindu-se la fastul excesiv și la ceremonialul care înconjurau persoana sa, afirma: „Nu am nimic împotriva acestor gărzi formate din nobili, dar atâtea închinăciuni, atâtea formalități, atâta fast, atâta paradă îmi provoacă suferință, credeți-mă. Când cobor [în bazilică] și mă văd însoțit de atâtea gărzi , mă simt ca un deținut, ca un răufăcător; aș dori în schimb să fiu bonus pastor (păstorul cel bun) pentru toți, aproape de popor […] Papa nu este un suveran din această lume”. Ioan al XXIII-lea relata „cât de rău îi părea la început de a fi dus în scaun pe umeri prin săli, însoțit de cardinali care deseori erau mai bătrâni și mai bolnavi decât el (adăugând că acest modalitate de transport nu era nici măcar sigur deoarece era mereu legănat).
Această invitație la modernizare a fost primită cu promptitudine și determinare de către Paul al VI-lea și reluată de către succesorii săi. Slujirea în scaunul lui Petru cere) moduri de reprezentare adaptate sensibilității noilor vremuri: Papa „rezident” care a dezvoltat o curte și un ritual foarte fastuoase, a fost înlocuit de un Papa „pelerin”, care a dat naștere unei noi forme de ceremonial și reprezentare. Oricum, puterea simbolică legată de persoana – am spune chiar de corp - Papei este încă foarte puternică și în evoluție continuă.
(„Nascita e sviluppo della simbologia papale”, în La Civiltà Cattolica, 3909/4 mai 2013, Roma)
Traducere: Octavian FRINC
