Aduceţi-I Domnului, fii ai lui Dumnezeu,
Aduceţi-I Domnului mărire şi cinste;
Aduceţi-I Domnului mărire numelui Său;
Adoraţi-l pe Domnul în curtea Sa sfântă.
Glasul Domnului este peste ape;
Dumnezeul măririi a tunat;
Domnul este peste ape multe.
Glasul Domnului este tărie,
Glasul Domnului este putere;
Glasul Domnului sfărâmă cedrii,
Zdrobeşte Domnul cedrii Libanului;
El face să salte Libanul ca un viţel
Şi muntele Hermon ca un pui de zimbru.
Glasul Domnului săgetează flăcări de foc,
Glasul Domnului cutremură pustiul,
Cutremură Domnul pustiul Cadeşului.
Glasul Domnului dezleagă pântecele cerboaicelor
Şi grăbeşte naşterea caprelor.
În locaşul Lui, toţi cântă: Glorie!
Domnul împărăţeşte peste oceanul cerului,
Domnul stăpâneşte ca Împărat în veac.
Domnul va da tărie poporului Său,
Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace.
Psalmistul se adresează prin versetele acestei rugăciuni celor care şi-au pierdut speranţa în Dumnezeu şi se îndreaptă spre idoli. Prin arătarea măririi Domnului îi îndeamnă să părăsească calea pe care au început să păşească şi să se întoarcă de la Baal, idolul ploii şi al naturii. De aceea sunt folosite imagini sugestive din mediul înconjurător, care mărturisesc adevărata putere şi slavă a Creatorului peste întreg pământul. Acesta este şi sensul primelor versete care îndeamnă să i se aducă cinste şi onoare doar celui căruia i se cuvin, adică Domnului.
Glasul Domnului este peste ape. Versetul atrage atenţia creştinilor pentru că aminteşte episoadele în care glasul Tatălui se aude din cer, confirmând încarnarea Fiului Său Unul Născut, la Botezul Mântuitorului şi la Schimbarea Sa la faţă. O altă realitate invocată de acest verset este aceea a facerii lumii, atunci când Spiritul lui Dumnezeu plutea peste ape (Fac 1,2).
Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace. Pacea dorită şi aşteptată de oameni în toate timpurile se arată a fi o binecuvântare a Domnului atunci când oamenii îi aduc cinstea şi mărirea cuvenită. În Scrisoarea către Efeseni, Sf. Apostol Pavel identifică pe Cristos, cel aşteptat ca să mântuiască lumea din moarte şi păcat, cu pacea însăşi: “El este pacea noastră, El care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia. Şi, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (Ef 2,14-17).
