Nu știm cum este posibilă invazia – sigură și constantă – de la porțile Europei. Zeci de mii de persoane, după mii de kilometri, reușesc să ajungă printre noi, pe jos sau cu trenul, bulversându-ne tihna, dar și cele mai legitime așteptări. Pare să existe, în această disperată cursă spre Occident, chiar o nouă Marină Mediteraneană, paralelă celei oficiale, care transportă pe apă sufletele nefericite fugind din calea dezastrelor spre o lume îndelung visată.
Decăzut din idealuri sufletești, continentul nostru se sensibilizează doar atunci când oamenilor săi le este împiedicată siguranța, dar mai ales „demnitatea” buzunarului. Devansați de prezent, vom avea parte și noi de întâlnirea cu această lume a noilor migrațiuni? Cum se va rescrie provincialismul capricios și ipohondru al vieții care ne împiedică să vedem prioritățile într-o Europă ce pare să-și fi pierdut, odată cu valorile, mai ales, sufletul? Este, oare, acest fenomen bulversant doar în sarcina mai marilor lumii? Sau ne privește direct, dezvelind lupta din inimă dintre un închipuit spiritualism interior – care ne acoperă cinismul, mizantropia – și rădăcinile creștine? Rădăcini mărginite azi, mai degrabă, la vanitatea monumentelor, despre care nu toți mai au impresia că se ridică în onoarea lui Dumnezeu.
Iată ce spunea Vasili Grossman despre un personaj întors acasă, după treizeci de ani de lagăr stalinist: „nu realizase nimic, în urma lui n-aveau să rămână cărți, tablouri, invenții. El nu crease școli sau partide, n-avusese ucenici. De ce i-a fost atunci viața atât e grea? Nu propovăduise, nu învățase pe nimeni, rămăsese doar ceea ce fusese din naștere om, (…) era aici, cărunt, gârbovit și totuși același, neschimbat”. Vom reuși noi românii să lăsăm urmașilor drept investiție acel bine, sigur pentru veșnicie? Vom putea continua să-l trăim dezinteresat, confruntați cu diversitatea religioasă a celor „străini” care va expedia brusc, în antichitate, conflicte precum cele dintre ortodocși și greco-catolici, prin care se mai scrie vitejia „majoritară” a românului, dar și emoția presei? Vom reuși, oare, să dăm testul de creștinătate, adică să ne protejăm identitatea interioară, cerând un respect pe care tot mai greu îl pretindem de la noi înșine?
Un suflet nobil de altă dată (G. Thibon) spunea că două soiuri de ființe sunt lipsite de noblețe: cei care au nevoie să fie fericiți pentru a fi buni și cei care au nevoie să fie nefericiți pentru a se gândi la Dumnezeu. Cum vom putea să ne credem în continuare generoși, doar pentru că ni se pare că am fi mai nevoiași decât alții? Vom știi să mai păstrăm sentimente nobile când ni se va cere partea de voluntariat, dacă am rămas solidari doar prin a „consuma” veșnic ajutoare care ni se cuvin?
Nu știm. Știm, însă, că, încremeniți în proiecte, nu am prea înțeles de ce Dumnezeul cel adevărat, arătat în Isus, nu este garanția revanșelor cuiva în această lume. Știm și că, fără întoarcerea la El și schimbarea vieții, vom ajunge să trăim ceea ce exprimă pitoresc, dar cu îngrijorare, vechile noastre rugăciuni: teama de „războiul cel dintre noi”, dar și de „venirea altor neamuri asupra noastră”. Iar, de apartenența noastră creștină, orgolioasă, se va scrie în cartea de istorie… veche.
Să vorbim atunci de convertirea la Dumnezeu și spiritul Evangheliei? Ce dezamăgire pe chipul nostru! Aceeași cu a slăbănogului, căruia Isus îi vorbea de iertarea păcatelor! Minunea trebuie să fie semnul unei vindecări profunde, fiindcă nu toți slăbănogii umblă – spunea un om bun – , dar păcatele pot fi iertate tuturor.
Dumnezeu să ne călăuzească pașii pentru a ne reîntoarce la El și a-i rămâne cu orice preț alături, în aceste vremuri imprevizibile.
+ MIHAI,
episcop de București
