Ar fi putut fi o creştină mediocră sau chiar una fără valoare, înăsprită de suferinţă şi împinsă spre rebeliune. A fost în schimb o sfântă.
Această reflecţie a celui mai recent şi renumit biograf al Sfintei Rita din Cascia ne permite de îndată să privim cu realism una dintre figurile cele mai populare şi universale ale istoriei creştine.
Devoţiunea către Sf. Rita conţine ceva inexplicabil: trăind spre sfârşitul anilor 1300 şi prima jumătate a anilor 1400 şi venerată imediat şi invocată ca sfântă, este însă numită fericită de-abia în anul 1628, iar canonizarea este proclamată doar în anul 1900. Totuşi, poporul creştin i-a arătat dintotdeauna un incredibil ataşament.
Datorită miracolelor, bineînţeles. Dar şi pentru legendele care au îmbogăţit istoria vieţii sale. Cu atât mai mult cu cât ea este numită în mod afectiv Sfânta imposibilităţilor, adică aceea căreia i se poate cere un har chiar şi în situaţiile cele mai disperate şi de nerezolvat.
În anul 1457, un notar (în acea perioadă Cascia era oraşul notarilor, care documentau totul şi prezidau orice act public) înregistra unsprezece miracole înfăptuite de Sfântă doar în acel an. Iar în cursul procesului de canonizare din anul 1626 au examinat aproximativ 216 vechi ex-voturi, descriind în amănunt circa 108: toate povesteau minuni şi favoruri obţinute prin intermediul ei.
Chiar şi în zilele noastre buletinul pe care Sanctuariul îl trimite celor devotaţi din întreaga lume listează pagini şi pagini de graţii obţinute prin intermediul ei.
Dar dacă este evident faptul că miracolele fac să crească devoţiunea, este şi mai evident faptul că acestea li se întâmplă mai mult celor devotaţi care o asediază pe sfântă cu rugăciunile şi cu afectivitatea lor. Există o devoţiune care depinde de miracol, şi o alta care îl anticipează şi îl provoacă: iar aceasta este infinit mai vastă.
A insista asupra acestei evidenţe în cazul Sfintei Rita înseamnă a ne da seama că această devoţiune populară este legată, mai mult decât ar putea părea, tocmai de persoana ei, de aspectele vieţii ei, de înţelegerea experienţei acestei femei care a trăit în evul mediu.
Tradiţia spune că anul de naştere al Sfintei Rita este 1381, iar cel al morţii este 1457, însă datele precise sunt incerte (există şi persoane care le ancipează pe amândouă cu vreo zece ani).
Oricum se poate spune că Rita moşteneşte Biserica aşa cum a lăsat-o Sf. Caterina de Siena (care moare cu un an înainte de naşterea sa): o Biserică ieşită din drama exiliului de la Avignon, dar care a suferit tragedia marii schisme occidentale care se va rezolva de-abia în anul 1417 (atunci când Rita trăia de mai bine de un deceniu în mănăstirea sa).
Dar în acel timp Cascia era destul de detaşată de marile evenimente istorice şi de importantele probleme ecleziale; chiar dacă era un oraş mai mare de cinci ori decât este acum, având un comerţ înfloritor (întrucât pe acolo trecea una dintre marile artere comerciale care lega oraşul Milano de Firenţe, Folino şi Napoli) situat la marginile Regatului pontifical şi al celui din Napoli, având statut de Republică si legi severe, iar în mod politic împărţit între partidul gelfilor si cel al ghibelinilor.
Ştim cu certitudine faptul că Rita aparţinea mediului burghez şi că nu îi lipsea educaţia: tradiţia ne vorbeşte despre părinţii ei destul de bătrâni şi despre nişte minuni care ar fi însoţit naşterea micuţei (cel mai celebru şi documentat exemplu este acela drăguţ al albinelor care se aşează pe gura copilei în faşă, dar fără să o înţepe, ci pentru a depune mierea lor). Vechile cronici vorbesc şi despre copilăria ei petrecută cu o inocenţă şi o pietate deosebite… şi cu o dorinţă foarte mare de a se dărui cu totul lui Dumnezeu.
În mod instinctiv noi am fi tentaţi să atribuim aceste povestiri sensibilităţii caracteristice unei epoci destul de îndepărtate de a noastră, în care tinerii şi fetele creşteau cu atracţii şi cu preocupări foarte diferite de cele pe care le au astăzi fiii noştri.
Asta, dacă nu am avea o cărticică interesantă care circula prin Cascia în acele timpuri intitulată Reguli pentru unele suflete devotate: era un manual care trebuia să fie de folos la examenul de conştiinţă pentru a se putea face o bună spovadă.
Interesul stă în faptul că în acest mod aflăm care erau păcatele cele mai în vogă din acel timp: acelea care se mărturiseau şi pentru care se cerea o anumită atenţie.
Un capitol, de exemplu, trata vanitatea femeilor şi putem astfel să aflăm care erau problemele şi păcatele fetelor de vârsta Ritei, care în schimb cultiva marea ei dorinţă de a se dărui cu totul lui Dumnezeu.
Reflectează – scrie deci în acea cărticică fetei care dorea atunci să se apropie de spovadă – dacă ţi-ai făcut părul blond sau ţi-ai machiat ochii, sau dacă ţi-ai spălat părul cu apă parfumată sau dacă ţi-ai expus părul, lăsat pe spate, la soare pentru a-l face mai frumos. Dacă ai purtat pe cap coroane de perle, fulare de mătase, ghirlande de flori sau eşarfe de mătase sau de in foarte subţiri, artificiale… Dacă ai fost prezentă la Liturghie sau la predică sau ai urmat alte reguli nu atât din dragoste faţă de Dumnezeu şi nici din devoţiune şi nici pentru iertarea păcatelor tale, ci pentru a te uita la alţii şi pentru a fi privită, pentru a se spune despre tine: aceea este o creatură frumoasă. Dacă atunci când trebuie să te îmbraci cu ceva nou simţi în tine o mare consolare şi delectare astfel încât nu doar ziua ci şi noaptea sufletul tău este preocupat de aceste aspecte, dar de veşmintele sufletului puţin sau deloc te preocupi…
Şi am putea să citim capitolele dedicate tuturor celor şapte vicii capitale care abundă în minuţioase precizări pentru a descoperi că – atunci ca şi astăzi – eterna luptă între bine şi rău, între virtute şi viciu, între păcat şi graţie se desfăşura mai mult sau mai puţin în aceeaşi termeni.
De acest lucru depinde faptul că despre mii de fete din timpul Ritei nimeni nu vorbeşte, în timp ce despre ea se povesteşte încă faptul că de la bun început a dispreţuit lumea şi s-a lipsit de vanităţile lumii moderne.
Mai mult chiar, biograful adaugă faptul că, atunci când părinţii insistau ca ea să îşi aranjeze părul după gradul şi condiţia conformă statutului lor, copila răspundea în mod splendid că starea şi condiţia ei nu erau altele decât acelea de a-L sluji pe Isus Cristos crucificat care a murit pentru ea.
Din fericire avem relatat şi felul în care s-a întâmplat ca o fată să se simtă atrasă într-o manieră atât de determinantă şi inexorabilă de o legătură de credinţă, care pentru multe alte prietene ale ai a rămas cel puţin palidă şi fără vlagă.
Odată, când era în Biserica Reverendelor Surori ale Sf. Maria Magdalena, în timpul sfintei liturghii, Fericitei noastre Rita din Cascia i s-au imprimat atât de puternic în intelect aceste sfinte cuvinte: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa şi le-a luat în considerare cu atâta seriozitate, încât de atunci începu să-L iubească pe acest Isus cu fervoare şi să-L slujească… era drept să se spună că nu putea să pronunţe un adevăr decât vorbind cu El, nu putea să trăiască decât cu El, nu putea să umble decât cu El şi, în sfârşit, nu putea să realizeze niciun bine fără El… şi deci îmbrăţişă şi strânse cu putere pe al său dulce Isus.
Şi astfel aventura spirituală a Ritei începu tocmai printr-un miracol: cel al Cuvântului evanghelic auzit în totalitatea profunzimii şi măreţiei lui, pe care ea s-a decis să-l întrupeze în propriul corp: într-adevăr Cuvântul întrupat poate fi cu adevărat ascultat doar cu o ascultare care se întrupează în mod identic. Ascultă cu adevărat doar cine acceptă să întrupeze cuvântul în propria sa existenţă.
Din acest motiv biograful povesteşte cu înţelepciune, subliniind efectul unei astfel de reciprocităţi: pe de o parte Rita dedicase întreaga sa inimă lui Isus Cristos, iar pe de altă parte ea a fost cu multă intensitate iubită de El.
A fost deci o consecinţă logică faptul că această copilă a simţit dorinţa de a se dedica lui Dumnezeu, rămând în acea mănăstire de clauzură în care auzise acel decisiv şi fascinant Cuvânt; dar voinţa părinţilor era în acea perioadă determinantă, ţinând cont şi de legile în vigoare din Cascia, iar fata a trebuit să accepte soţul care i-a fost ales.
Unii cronicari spun că a fost dată de soţie unui tânăr cu obiceiuri foarte dure, cineva îl descrie chiar ca pe un om foarte feroce. Documentul canonizării acceptă această versiune spunând că soarta i-a destinat mai degrabă un martiriu, nu un soţ.
Probabil că are dreptate acel cronicar mai sobru care îl descrie ca pe un tânăr foarte ordonat, însă tăios în răspunsuri, care avea deci un caracter bun, dar fusese implicat în unele poveşti care îl înăspriseră şi îl făcuseră rebel.
E necesar aici să ne întindem puţin la discuţii despre situaţia socială şi politică din Cascia de atunci.
Un document al timpului îl defineşte un oraş plin de nedreptăţi şi de răzbunări: ghelfii împotriva ghibelinilor, asocieri ale nobililor şi burghezilor împotriva plebei, certuri şi răzbunări între familii, revolte populare, conflicte între oraşe şi sate, bătăi între grupuri, delicte politice.
Ce era mai rău este faptul că fiecare violenţă se dilata ca o pată de ulei şi ca o reacţie în lanţ: ura mergea înainte timp de generaţii şi se extindea la vecini şi la rude, iar sângele cerea sânge: răzbunarea putea să ajungă şi după decenii.
În acest oraş domneşte un viciu: atunci când cineva comite un fapt care produce injurii, imediat toţi bărbaţii sunt implicaţi în răzbunare – scria un cronicar al timpului.
Lucrurile era aşa de grave şi de învechite încât legile din Cascia ameninţau cu pedepse grele chiar şi pe cine doar numea o rudă ucisă, până la a patra generaţie.
Dacă la mijloc era o chestiune legată de femei, de onoare, geloziile erau atât de absurde (şi răzbunarile atât de sălbatice), încât se spunea că un tată, după ce şi-a măritat fiica, trebuia să fie atent să o salute când o întâlnea pe stradă.
După ce jignirea era făcută şi avea loc curgerea de sânge, nu mai rămâneau decât două căi: ori un proces public care aprindea spiritele şi agrava ura, sau opera unei adevărate instituţii sociale din acele vremuri, numită împăciutorii, o adevărată instituţie socială a timpului.
Aceştia – înainte şi în afara procedurilor penale – încercau să convingă părţile să semneze pentru împăcare, afişând public documentul, a cărui validitate era recunoscută în mod civil.
Uneori era nevoie să treacă ani ca să se ajungă la o împăcare. În caz de omucidere, înţelegerea rămânea secretă, pentru ca vinovaţii să nu ajungă pe mâinile justiţiei, dar devenea publică în cazul încălcării împăcării semnate.
Dar deseori aceste împăcări erau doar strategice, semnate în aşteptarea de a avea suficientă putere pentru a se putea răzbuna şi pentru a face să dispară de pe faţa pământului nu doar duşmanul, dar şi descendenţii săi, sămânţa lui.
A fost necesar să vorbim despre toate acestea înainte, pentru că o vom privi pe Rita nu numai ca pe o tânără creştină înzestrată cu trăiri spirituale şi ca pe o soţie care era victima unei căsătorii dificile, dar şi ca pe o soţie şi o mamă asemănătoare multor femei din zilele noastre, pe care le-am văzut plângând în tragedii familiare din cauza uciderii violente a soţului lor.
Era probabil în anul 1401, când soţul Ritei, Paolo Mancini, a fost omorât pentru că i s-a întins o cursă. Poate crima s-a întâmplat în timpul său ca urmare a revoltei populare care s-a declanşat împotriva Podestei în acelaşi an.
Rita era mama a doi tineri, poate gemeni, de aproximativ paisprezece ani. Angoasa provocată de moartea bărbatului pe care l-a iubit cu adevărat – Rita reuşise să-i schimbe caracterul şi să-l facă să fie dulce şi afectuos – era şi mai gravă la gândul dreptului de răzbunare care era pe punctul de a se declanşa.
În vechea biografie se spune că Rita se ruga lui Dumnezeu pentru criminal pentru că aceasta era porunca Sa, amintindu-şi de exemplul dat de Isus care, pe cruce fiind, i-a iertat pe cei care l-au crucificat. Se ruga şi îi îndemna cât putea pe fiii ei să ierte totul din dragoste pentru Dumnezeu.
De fapt, acea moarte şi acea nenorocire nu era cel mai mare chin: Rita cunoştea locul şi oamenii unde locuia.
Ştia că începuse un episod sângeros de răzbunări: dacă unei mame îi e greu
să-şi convingă fiii să ierte, în acel mediu social era aproape imposibil, răzbunarea era ceva obişnuit şi era chiar pretinsă, privită ca pe o salvare şi o eliberare.
Rudele celui asasinat (şi cunoaştem faptul că Mancini era o familie numeroasă) se uitau la acei tineri care erau deja destul de mari cu gândul că sângele cerea sânge şi că nu se puteau sustrage.
Aceştia doi erau deja destinaţi violenţei: să o săvârşească mai întâi şi apoi să suporte consecinţele. Dacă nu erau la rândul lor ucişi (mai devreme sau mai târziu în lanţul represaliilor), legea din Cascia prevedea oricum pedeapsa capitală şi pentru cei care se răzbunau. Altă posibilitate era să fugă din oraş şi să trăiască precum nişte bandiţi departe de mama lor.
Astfel cronicarul ne spune că îndată Rita a ascuns cămaşa însângerată a soţului atunci când a fost omorât, pentru ca fiii să n-o vadă şi astfel să pornească la răzbunare. Începu să îndulcească inimile lor cu o iubire minunată şi să le predispună nu doar spre uitare, dar şi la iertarea a ceea ce s-a petrecut.
Un vechi desen o înfăţişează pe Rita în timp ce-şi strânge fiii la sine şi le arată Crucifixul printr-o atitudine dulce şi hotărâtă.
Trebuia însă să-şi dea seama că nici măcar ea nu reuşea să imprime în inima tinerilor legea iertării.
Era ca şi cum i-ar fi avut dinaintea sa deja morţi: nu doar spiritual şi moral, din cauza unei tinereţi otrăvite de ură, dar şi fizic din pricina inevitabilului destin tragic ce îi aştepta.
Se prea poate ca tinerii să fi încercat să facă ceva: într-un vechi imn liturgic intitulat Salve Rita generosa – care se aseamănă cu Stabat Mater – se face aluzie în mod voalat la un risc pe care ei în mod efectiv l-au trăit:
O mamă iubitoare / care i-ai înconjurat cu lacrimi pe fiii tăi / căutând să-i păzeşti de exil / pentru a nu suferi supliciu / printr-o moarte tragică.
Tradiţia se limitează să ne povestească – poate anticipând evenimentele – faptul că Rita a ajuns să îi ofere lui Dumnezeu viaţa fiiilor ei: I-a cerut să-i ia înainte să ajungă să moară de două ori: o dată din cauza sentimentelor de ură şi de vinovăţie, şi a doua oară din cauza condamnării sociale.
Divina bunătate a acceptat holocaustul pe care Rita îl făcea din propriile viscere, chemând la Sine în foarte scurt timp pe cei doi tineri.
Din cauza sentimentalismului nostru ni se pare inacceptabilă ideea unei mame care Îi cere lui Dumnezeu să-i ia copiii pe care i-a dăruit: chiar dacă mai apoi citim, fără să clipim măcar, aproape în fiecare zi, despre părinţi care iau viaţa copiilor lor, şi despre fii care o smulg pe cea a părinţilor; sau cel puţin ştiri despre cei care blesteamă că s-au născut sau că au dat viaţă altora; sau despre cei care îi îndrumă pe fiii lor pe căi care îi duc direct în iad în această viaţă sau în cealaltă.
Chiar admiţând excepţionalitatea cazului şi teama unei mame care vede destinul fiiilor săi încredinţat morţii, trebuie să recunoaştem măreţia gestului obiectiv al Ritei: afirmarea faptului că un tată şi o mamă nu sunt niciodată cu adevărat părinţi decât atunci când ştiu să-şi încredinţeze copiii – chiar şi în modul cel mai radical posibil – Celui care este Unicul Adevărat Părinte.
Rămasă singură, nefericita mamă se gândi să se încredinţeze şi pe sine pe deplin lui Dumnezeu, şi ceru să intre în mănăstirea augustinelor.
Dar a fost refuzată: tristele evenimente ale vieţii ei continuau să cântărească greu: a primi o văduvă de sânge în mănăstire însemna să implice în actul răzbunării şi acel loc sacru şi pe oaspeţii lui, toţi legaţi în mod inevitabil prin naştere şi rudenie de un grup sau altul care lupta.
Rita a înţeles că acele uşi nu s-ar fi deschis până nu s-ar fi ajuns la o împăcare între rudele ucigaşului şi rudele celui ucis: îşi asumă ea însăşi eforturile de a ţese legături de iertare, şi poate că acest lucru a durat ani de zile: câtă ură şi câtă ranchiună a trebuit să ia asupra sa, cât dispreţ şi câte refuzuri, înainte ca inimile împietrite să se înmoaie?
A fost o muncă lungă şi extenuantă şi în ciuda acestui fapt rezultatul pozitiv a apărut ca un miracol.
Tradiţia, interpretând în mod naiv anumite picturi vechi, a povestit doar despre călugăriţele care au refuzat de mai multe ori să-i deschidă binecuvântatele uşi ale mănăstirii, până ce într-o bună zi Rita a reuşit să intre printr-o minune, deşi uşile erau închise, condusă de Sf. Ioan Botezătorul, de Sf. Augustin şi de Sf. Nicola de Tolentino, patronii acelui loc.
Acolo, într-o cămăruţă modestă, Rita a dus o viaţă de penitenţă şi de rugăciune: cronicarul este foarte sărăcăcios şi esenţial, şi scrie: a perseverat timp de patruzeci de ani în a-L sluji pe Dumnezeu cu iubire.
Despre ea se aminteşte simpla şi bucuroasa ascultare: iar pelerinii, atunci când intră să viziteze mănăstirea, caută imediat viţa miraculoasă din mănăstire.
O dată Reverenda Maică Stareţă a vrut să pună la încercare ascultarea Fericitei Rita, şi pentru mult timp îi ceru să ude o plantă uscată care se găsea în grădina sa, iar ea a ascultat-o cu multă bucurie şi răbdare.
De atunci planta a rodit din nou fructe bogate şi căutate.
Acesta e un episod şi un exemplu care se regăseşte în multe alte sfinte biografii (şi S. Tereza de Avila povesteşte cum i-a cerut un gest similar de ascultare unei novice, descoperind şi mai multă devoţiune decât s-ar fi aşteptat).
Aproape tot ceea ce ştim despre experienţa spirituală a Ritei şi despre drumul său spre sfinţenie aflăm dintr-o mărturisire caracteristică, foarte veche şi sobră: aceea a mormântului ei.
În orice imagine Rita poartă întotdeauna pe frunte semnul misticei sale răni.
Să ascultăm povestirea acestui miracol.
Odată, de Vinerea Sfântă, Rita a ascultat o mişcătoare predică despre patima Domnului Isus.
Întoarsă de la mănăstire, se aruncă imediat la picioarele unui crucifix, când rugându-se, când meditând cu toată iubirea inimii… Se ruga cu lacrimi abundente, cu rugăciuni fierbinţi şi cu cuvinte arzătoare, care ieşeau din inima sa înflăcărată. Îi ceru lui Isus Cristos să îi ofere harul de a simţi şi încerca în corpul său o durere similară cu cea pe care El a simţit-o din cauza unuia dintre spinii preasfintei sale coroane… şi fu demnă de a fi ascultată, pentru că nu numai că a simţit pe frunte durerea unor spini străpungători, dar i-a şi rămas unul înfipt care a produs o rană care s-a transformat într-o plagă ce i-a rămas tot restul vieţii.
Fenomenul stigmatelor nu este rar în experienţa sfinţilor, şi merită să spunem câteva cuvinte despre aceasta, mai ales în cazul Sf. Rita: de fapt, povestirea pe care am ascultat-o mai înainte sintetizează tot ceea ce ştim despre ea din timpul vieţii ei din mănăstire.
Acest lucru ne surprinde la sfinţi: cu cât cresc mai mult în credinţă, cu cât devin mai spirituali, cu atât mai mult se apropie de misterul întrupării şi patimii lui Cristos. Cu cât se lasă mai mult cuprinşi de el, cu atât mai mult se leagă afectiv de acele aspecte pe care noi am fi tentaţi să le depăşim fiind prea legaţi de lumea simţurilor.
Să ne gândim pentru o clipă la Sf. Francisc de Assisi atunci când a cerut să se facă la Greccio o scenă vie a Naşterii Domnului pentru că voia să vadă întocmai cu ochii săi grota, paiele, boul, catârul şi pe Copilul tremurând de frig; să ne gândim încă la Francisc care mai apoi, atunci când predica în timpul celebrării din Noaptea Sfântă, de fiecare dată când spunea Isus sau Copilul din Betleem, îşi trecea limba peste buze ca şi cum ar fi vrut să guste dulceaţa acelui nume.
Fenomenul stigmatelor este cu siguranţă miraculos, dar îşi are rădăcina în acelaşi impuls: sufletul şi spiritul sunt în mod mistic rănite de iubirea lui Cristos suferind într-atât încât această iubire ajunge până la a se experimenta în trup.
Francisc de Assisi, Caterina de Siena, Rita de Cascia, Caterina de Genova, Angela de Folino, P. Pio de Pietralcina sunt doar primele nume dintr-un lanţ care nu s-a sfărâmat nici până în zilele noastre.
Din multe alte pomeniri existente în vechea biografie ştim că spinul înfipt în frunte a fost ca o evidenţă exterioară a multor ani petrecuţi în suportarea bună şi răbdătoare a unei boli care a redus-o pentru câţiva ani la infirmitate în sărmanul său aşternut, fără să aibă nici măcar forţa (şi poate nici măcar necesitatea) de a se hrăni, înconjurată însă de iubirea şi de veneraţia călugăriţelor şi a întregului popor din Cascia.
Se spunea că din acel moment îi era suficientă doar Euharistia.
În timpul ultimelor zile din viaţă aflăm de un alt episod care îmbogăţeşte şi creşte valoarea legendei sale.
Deci i-a plăcut Domnului Dumnezeului nostru să arate semne evidente ale iubirii pe care i-o purta alesei sale mirese. În cea mai aspră iarnă când toate erau acoperite de zăpadă a vizitat-o o rudă bună; la plecare a întrebat-o dacă voia ceva de acasă de la ea. Rita a răspuns spunând că ar dori un trandafir şi două fructe din grădina sa. Surâse femeia, crezând că ea delira din cauza violenţei bolii, şi plecă. Sosită acasă ea a intrat şi de cealaltă parte a grădinii a văzut pe tulpina despuiată a unei plante pline de zăpadă un trandafir foarte frumos, iar în copac, două fructe foarte coapte; şi uimită fiind din cauza contradicţiei sezonului şi a acelei clime friguroase, văzând floarea şi fructele le-a cules şi i le-a dus Ritei».
Acesta este episodul care explică tradiţia trandafirilor: oriunde există o biserică dedicată ei, în ziua sărbătorii ei, 22 mai, este o forfotă de credincioşi devotaţi care aduc buchete de trandafiri care sunt binecuvântaţi.
Nu a fost doar un miracol simpatic, ci un schimb mistic: pentru mulţi ani Rita a purtat în frunte dureroasa rană a spinului; iar apoi, la sfârşitul pătimirii ei, Cristos i-a dăruit un trandafir.
Atunci când Rita a murit (…şi imediat clopotele mănăstirii de la sine au bătut) ceva s-a întâmplat cu siguranţă cu acel sfânt trup: a fost o abundenţă de miracole dăruite celor din jur: un neîntrerupt flux de cunoştinţe şi de credincioşi devotaţi, un parfum intens care emana (fapt mărturisit în mod repetat până în zilele noastre): acel corp nu a fost niciodată înmormântat şi nici supus coroziunii timpului, ci a fost imediat expus venerării în mănăstire.
De atunci un incredibil şi constant flux de pelerini leagă acel mic orăşel din Umbria de lumea întreagă: în Rita o caută cu siguranţă pe sfânta imposibilităţilor, în sensul că toate le poate ea care a păţit atâtea şi a iubit aşa de mult: cei devotaţi o caută pe fata care Îl căuta pe Dumnezeu, pe femeia din căsătoria dificilă, pe soţia care şi-a pierdut soţul într-un mod violent, pe mama care nu mai ştie ce să facă pentru a-şi salva fiii, pe văduva capabilă de iertare şi de bunătate, pe femeia consacrată care stă lângă Cruce pentru a primi şi a împărţi acele haruri şi acea salvare.
În istoria poporului nostru Rita este sora cea mai mică – dar nu cea mai puţin iubită – în comparaţie cu cei doi mari concetăţeni din Umbria: marele Patriarh Benedetto de Norcia (nu departe de Cascia, la câţiva km) şi Sf. Francisc de Assisi.
Pe ea Leone al XIII-lea a chemat-o perla preţioasă a Umbriei.
Sursa:
carmelitanisnagov.roRugăciuni în cinstea Sfintei RitaPreasfântă şi nedespărţită Treime,
Tată, Fiule şi Spirite Sfânt,
trei persoane într-un singur Dumnezeu,
cu umilinţă îngenunchem
înaintea preasfântului şi preaînaltului tău tron.
Te adorăm adânc şi îţi mulţumim pentru atâtea haruri,
favoruri şi binefaceri pe care le-ai dat servitoarei tale,
sfânta Rita, care, cât a trăit în această lume,
nu a căutat altceva în starea ei de fecioară,
de femeie căsătorită, de văduvă şi de călugăriţă,
decât să te iubească şi să-ţi servească cu credinţă.
La tine îi erau gândurile, despre tine vorbea,
pentru tine lucra continuu, spre tine îndreptată orice faptă,
spre lauda măririi tale.
Aşadar, pentru bunătatea şi blândeţea ta cea mare,
binevoieşte, Doamne, şi, prin mijlocirea minunatei sfinte Rita,
mângâie-ne pe toţi care suntem făpturile tale,
prin creaţie, prin răscumpărare şi prin providenţă
şi dă-ne acele haruri de care avem nevoie
şi pe care neîncetat cu stăruinţă le cerem.
Dobândirea lor poate să fie împiedicată
de puţina noastră credinţă şi multele păcate,
tu însă sporeşte-ne credinţa, dă-ne o vie durere pentru păcate
şi o hotărâre tare pentru a nu te mai supăra.
Alergăm cu mare încredere la atotputernicia ta,
o, veşnice Părinte,
la înţelepciunea ta, o, veşnice Cuvânt,
la iubirea ta, o, Spirite Sfinte.
Tu, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru,
Tatăl, Creatorul şi Răscumpărătorul nostru,
Dătătorul vieţii noastre,
în care deopotrivă şi fără deosebire
atotputernicia, înţelepciunea, iubirea, bunătatea,
mila şi toate desăvârşirile
minunat şi din plin strălucesc şi luminează,
binevoieşte a ne da mângâiere în necazuri şi greutăţi.
Da, o vei face prin nelipsita şi preamarea ta bunătate
şi prin meritele sfintei noastre Rita,
căci tu, Dumnezeul nostru,
ne-ai asigurat de dumnezeiasca ta dărnicie,
precum cu tărie credem
că nu este nimeni care să fi alergat la tine cu credinţă vie
şi a cărui cerere să nu fi fost cu bunătate împlinită.
Pentru aceasta, din toată inima noastră repetăm:
în tine, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru,
ne punem toată speranţa
cu siguranţa că nu vom fi în veci ruşinaţi.
Binecuvântată să fie Preasfânta Treime şi nedespărţita unire.
Darul Domnului nostru Isus Cristos
şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl
şi împărtăşirea Spiritului Sfânt să fie cu noi toţi. Amin.
O, sfântă Rita, te aleg astăzi
pentru tot restul vieţii mele
drept mijlocitoare în toate nevoile mele trupeşti şi sufleteşti
şi mă hotărăsc ca un copil adoptiv
să te venerez cu evlavie şi, după puterile mele,
să-ţi răspândesc cultul.
O, Dumnezeule atotputernic şi milostiv,
care ai binevoit să dăruieşti sfintei Rita
harul unei iubiri atât de mari
încât să-şi iubească până şi duşmanii
şi în plus să poarte în inimă şi pe fruntea sa
semnele iubirii şi pătimirii Fiului tău,
dă-ne, te rugăm, şi nouă harul ca,
prin mijlocirea şi meritele ei, să ştim şi noi
să-i iertăm pe duşmanii noştri şi să contemplăm
durerile şi suferinţele Domnului nostru Isus Cristos
ca astfel să fim vrednici de a primi răsplata promisă
celor blânzi şi celor ce plâng.
Prin Cristos, Domnul nostru. Amin.
O, sfântă Rita, cerul s-a întunecat deasupra mea,
rugăciunea nu mai pătrunde până la tronul lui Dumnezeu.
Ştiu preabine că păcatele sunt cauza unică
a pedepselor care mă lovesc.
Curajul de a mă îndrepta către Isus cel răstignit este slăbit,
deoarece de atâtea ori am dispreţuit mila sa
şi acum îi simt mânia teribilă.
Mâna sa apasă greu asupra mea.
Văd că nu merit iertare şi, cu inima îndurerată,
îmi deplâng starea nenorocită.
Spune tu, o, sfântă Rita, oare trebuie să pierd orice speranţă?
Nu! Isus ne-a dat prin tine o protectoare puternică
pentru ca să dobândeşti de la el iertarea păcatelor mele grele
şi voinţa fermă de a nu-l mai supăra.
Cu această hotărâre în inimă şi pe buze,
mă îndrept către tine, o, sfântă Rita, făcătoare de minuni,
şi te rog să obţii de la Isus harul atât de trebuincios
în încercarea în care mă aflu ostenit(ă),
dezolat(ă) şi părăsit(ă) de toţi.
Ajunge un singur cuvânt al tău, o, sfântă Rita,
şi cerul se va deschide iarăşi pentru mine
spre a-mi aduce iertare şi milă. Amin.
O, sfântă Rita, care ai primit de la Dumnezeu
darul de a face minuni, tu ai avut parte
de însuşirea deosebită de a fi purtătoarea de cuvânt
şi ajutorul oamenilor în situaţii deosebit de grele.
Cu încredere fermă îngenunchez în faţa ta
adresându-mă dragostei tale milostive
ca să-ţi cer ajutorul care acum îmi este necesar.
Fie-ţi milă de mine.
Du rugăciunea mea fierbinte în faţa tronului divin
şi te rog să intervii pentru a-mi asculta ruga.
Gândeşte-te la sângele scump vărsat de Isus,
la Inima lui sfântă, la marea mea încredere.
O, sfântă Rita, ajută-mă
ca rugăciunea mea să găsească ascultare.
Îţi promit că toată viaţa voi purta vestea bunătăţii tale.
Amin.
O, preamilostivă sfântă Rita, ajutorul celor sărmani,
nu s-a auzit niciodată
ca cei ce s-au îndreptat către tine în necazuri
cu o adevărată încredere, să nu fi fost ascultaţi.
Ah, oare eu singur voi fi acel nefericit, nedemn de privirea ta,
eu singurul neascultat de tine?
O, nu, iubita mea sfântă!
Tu ştii ce înseamnă a suferi,
şi că suferinţa mea e atât de mare!
Necazurile mă strâng din toate părţile,
suferinţele îmi apasă inima, strâmtorările îmi amărăsc zilele
şi orice sprijin omenesc dispare în jurul meu.
Ce altă speranţă îmi mai rămâne,
după Dumnezeu şi sfânta Fecioară, decât la tine,
o, dulce mângâietoare a celor care suferă?
Gândeşte-te aşadar la mine.
Obţine-mi de la Domnul resemnare în împotriviri,
mângâiere în întristări, eliberare de orice rău
şi ajutorul pe care ţi-l cer acum...
(spune harul pe care doreşti să-l primeşti).
Amin.
O, glorioasă sfântă Rita,
tu care în chip minunat ai fost părtaşă la dureroasa pătimire
a Domnului nostru Isus Cristos,
ajută-mă să sufăr cu resemnare necazurile acestei vieţi
şi ocroteşte-mă în toate nevoile mele. Amin.
