Unul din numele cele mai celebre din această varietate de suflete dedicate perfecţiunii şi chinuite într-un mod de nespus de diavol este acela al lui Ioan-Maria Vianney; canonizat în anul 1925 de către Pius al XI-lea. Modestul paroh de Ars a fost însoţit toată viaţa de o remarcabilă faimă de sfinţenie, un propriu şi adevărat „Padre Pio” al Franţei masonice şi anticlericală al secolului XIX-lea. Această faimă îl deranja, ceruse episcopului de mai multe ori permisiunea de a se retrage ca şi călugăr certozin sau trapist, ne primind această permisiune. Celebrează sacramentul spovedaniei cu devotament şi tărie nemaiîntâlnită nici înainte şi nici după el; până şi pe patul de moarte acceptă de a primi persoane pentru a le conferi dezlegarea. Ars era un mic sat (două sute de suflete) circa 35 km de Lion, când în 1818 Ioan-Maria Vianney a fost numit paroh. A murit în 4 august 1858.
Biograful său, Jean Darche, mărturiseşte că după şase ani de la sosirea în sat, a început să fie cuprins de mirarea unor fapte ieşite din comun de origine diabolică, care au durat peste treizeci de ani. Iată un exemplu din acestea.
«Într-o seară, în timp ce se pregătea de culcare, auzi trei lovituri puternice la poarta curţii a casei parohiale. Şi se auzeau aşa de tare, încât cel care bătea, părea ca ar fi vrut să spargă uşile din lemn cu o bâtă mare.
„Am deschis imediat fereastra mea” spuse preotul „şi am întrebat: Cine e? Nu am văzut pe nimeni şi m-am dus liniştit în pat încredinţându-mă lui Isus, Fecioarei şi bunului meu înger”.
Parohul nu a adormit când a auzit alte trei lovituri, mai puternice, dar nu la poarta curţii, ci la uşa scărilor care ducea spre camera lui. Se ridică şi întrebă: Cine e? Fără a avea nici un răspuns.
Doi bărbaţi bine făcuţi şi curajoşi veniseră să doarmă în parohie pentru câteva nopţi, cu scopul de a clarifica situaţia. Auziseră zgomotul, în mod repetat, dar nu au văzut nimic».
Aceleaşi lovituri s-au repetat succesiv în mai multe nopţi, timp de mulţi ani la rând.
Era de obicei la miezul nopţii, când acest zgomot avea loc, după ce satana intra în camera parohului. Apuca cearceafurile patului şi le scutura cu furie, ca şi cum ar fi vrut să le rupă. De multe ori schimba locul mobilei şi al scaunelor. Uneori după un moment de linişte, se apropia de patul unde parohul se odihnea, şi îl chema cu o voce puternică, pe un ton batjocoritor: «Vianney! Vianney!...».
Câţiva martori spuneau ca uneori diavolul părea că bate cuie în pardosea cu ciocanul, taie mesele sau le zdrobeşte, sau le netezea cu rindeaua precum un tâmplar; alte ori bătea pe masă, pe o bancă, pe cuptor sau pe un vas de apă.
Alteori sărea şi galopa precum un cal, părea că se ridică până în tavan şi apoi brusc cădea pe patru copite pe podea.
De asemenea: imita marşul gălăgios al soldaţilor încălţaţi cu cizme, sau zgomotul copitelor unei turme de oi care păreau că ar trece peste capul preotului. În unele nopţi spiritul diabolic scotea în curte nişte strigăte puternice şi ameninţătoare încât preotul şi bărbaţii care dormeau în casa parohială se speriau. Servul lui Dumnezeu auzea sunetul precis al vocilor, dar nu înţelegea cuvintele rostite. Martorii au susţinut faptul că ar fi vorbit în limbi străine, şi au declarat că după părerea lor nu a fost decât confuzie şi dezordine în discursurile ce se auzeau.
Acest zgomot îl împiedica pe acest preot sfânt să închidă ochii, chiar dacă era zdrobit de oboseală după o zi de lucru. Oferea lui Dumnezeu această lipsă a somnului pentru convertirea păcătoşilor. Când pronunţa cuvintele „convertirea păcătoşilor” zgomotul înceta pentru un moment, apoi relua după câteva secunde.
Parohul povestea liber despre aceste puteri neobişnuite ale spiritului rău.
«Nu ştiu» spunea o dată «dacă sunt şoarecii sau este il grappino (îi spunea aşa diavolului în semn de dispreţ) dar vin în cete numeroase în hambarul meu, vin chiar şi în patul meu plimbându-se. S-ar zice că e ca o turmă mare de oi. Nu reuşesc să adorm. De multe ori iau un baston şi lovesc podeaua pentru a-i face să tacă. Este mereu acelaşi lucru».
Se pune că povestea cum diavolii îl aruncau jos din pat, şi chiar ar fi vrut să-l ucidă.
"Sfinti în luptă cu cel rău" P. Gabriel Amorth
