de Sarah Zagorsky, Life News
În 2010, Tom şi Karen Bachofner au aflat că vor avea cel de al treilea copil. La acel moment, Karen avea 39 de ani şi a decis să facă testul de depistare Bart, care poate indica dacă un copil ar putea avea Sindrom Down. După o săptămână, li s-a comunicat că bebelușul lor nenăscut are șansa de 1 la 12 de a avea această boală.
Tom a vorbit cu ziariştii de la publicaţia Mirror Online despre această experienţă: „În Marea Britanie, 1 din 200 de copii este clasat ca fiind cu mare risc, astfel încât 1 la 12 era aproape inevitabil. Când Karen a fost chemată pentru rezultate, m-am grăbit să-i fiu alături”.
Consiliere pro-avort, în loc de sfaturi medicale pentru creşterea unui copil cu Sindrom Down
După testul iniţial, spitalul a oferit cuplului un test de amniocenteză şi, peste şase zile, doctorii au confirmat că bebeluşul lor ar putea avea Sindrom Down. Apoi i-au întrebat dacă doresc un avort, însă ei au refuzat.
Tom a spus: „Karen şi cu mine doream să păstrăm sarcina – nici măcar nu am considerat o alternativă, astfel încât, când întrebarea a venit din partea personalului medical, am refuzat. Păreau surprinşi, pentru că un procent şocant de 90% din sarcinile din Marea Britanie depistate cu Sindrom Down sunt întrerupte”.
Tom a mai declarat că a fost foarte deranjat de modul în care medicii au încercat să conducă discuţia spre subiectul avortului: „Ceea ce m-a deranjat a fost modul în care conversaţia cu consultantul şi asistenta a fost înclinată spre avort. Nu s-a spus un singur cuvânt despre ceea ce viitorul ar putea reprezenta pentru un copil cu Sindrom Down. I-am întrebat dacă au literatură de specialitate pentru a o studia. Ei au murmurat nervos, înainte de a ne da a bucată ruptă de hârtie cu o adresă web. Niciun pliant, nimic. Am fost aruncați în confuzie şi furie. Privind în urmă, pot spune sincer că astfel de profesionişti din sistemul medical (nu vorbesc despre toţi) ar putea cu uşurinţă să convingă un cuplu să ia o decizie pe care apoi să o regrete pentru tot restul vieţii”.
Din păcate, mai târziu, testele au arătat că mai exista o problemă medicală. Copilul avea o gaură în inimă. Acest lucru este foarte obişnuit la copiii cu Sindrom Down şi mulţi nou-născuţi cu această condiţie au nevoie şi de operaţie pe cord imediat după naştere. Aceste intervenţii chirurgicale le permit de obicei acestor copii să continue cu succes să crească la fel ca orice altă persoană cu Sindrom Down.
La câteva săptămâni după diagnostic, au aflat că aveau o fetiţă
Tom povesteşte: „La câteva săptămâni după rezultatul amniocentezei, am venit acasă de la serviciu, iar Karen mi-a spus zâmbind din pragul ușii că avem o fetiță. Am căzut în genunchi, cu lacrimi de bucurie şi uşurare. Întotdeauna îmi dorisem o fiică şi în acel moment am început să accept ceea ce se întâmplă. Aveam o fiică de protejat”.
La 15 martie 2011, s-a născut fiica lor, Rosie, care, la şase luni, a avut şi intervenţia chirurgicală pentru a-i fi reparată gaura din inimă. Tom spune: „Tot ce am vrut a fost să ajungă fetiţa mea acasă în siguranţă. Din fericire, operaţia a fost un succes şi am dus-o acasă după opt zile. Rosie are acum 3 ani și jumătate. Face terapie de vorbire şi limbaj – se joacă şi de-a terapeutul – şi tocmai a început să meargă la grădiniţa locală. Fraţii ei o îndrăgesc foarte mult şi se vede că va fi protejată pe măsură ce va creşte. Am toate motivele să cred că va duce o viaţă deplină şi independentă”.
Fericitul tată a concluzionat: „Copiii cu Sindrom Down sunt oameni. Ei au mai multe în comun cu părinţii şi fraţii lor decât ceilalţi… Noi nu am schimba nimic la ea. La urma urmei, nu Sindromul Down o defineşte ca persoană, sindromul e doar o parte din ea”.
