A fost un frate "simplu şi bucuros", care frecventa casa familiei în timpul vacanţelor, aşa încât l-a făcut să se îndrăgostească de viaţa franciscană. Însă exemplul de urmat a venit de la bunicul Pepe, al cărui nume îl poartă, rămas văduv destul de tânăr, cu patru copii de crescut. Era un ţăran din Galiţia care le repeta nepoţilor: "Cuvântul este ca un testament: înainte de a-l rosti se gândeşte, odată rostit se împlineşte". Pentru Monseniorul José Rodríguez Carballo, secretar al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, vocaţia s-a născut în familie: "Îmi amintesc ziua în care am scris părinţilor mei de la Ierusalim pentru a-i informa despre voturile solemne. Mama mea a răspuns: «Fiule, suntem fericiţi că devii frate, dar dacă vezi că Domnul nu te cheamă la viaţa aceea, întoarce-te. Vei fi primit cu iubire». Acest sentimente de libertate m-a însoţit mereu". Îl întâlnim pe arhiepiscop în timp ce este în plină activitate pentru organizarea unuia dintre evenimentele cele mai aşteptate din Anul Vieţii Consacrate: Întâlnirea Mondială pentru Tineri Consacraţi şi Consacrate programată la Roma de la 15 la 19 septembrie.
• Sfântul Scaun îi ascultă pe tinerii care aleg viaţa călugărească?
Când am început să programăm evenimentele pentru Anul Vieţii Consacrate, tinerii au fost primul gând: nu pentru că sunt viitorul vieţii consacrate, ci pentru că sunt prezentul. Vom vorbi despre teme fundamentale precum consacrarea, viaţa fraternă şi misiunea. Tinerii vor fi chemaţi să povestească bucurii şi speranţe. Aşteptăm cel puţin cinci mii de tineri din toate lumea.
• Şi totuşi există dificultăţi pentru un tânăr care alege să se consacre...
Angajarea până la moarte, acel "pentru totdeauna" nu este uşor de înţeles. Familia este prima realitate care suferă de această cultură a caracterului trecător. Trebuie înţeles că vocaţia la viaţa consacrată cere un răspuns necondiţionat şi definitiv. Există apoi o dificultate generaţională. În multe comunităţi şi institute piramida vârstei s-a răsturnat: puţin tineri şi mulţi bătrâni. Însă Biserica astăzi cere o fidelitate creativă şi acest lucru nu este posibil fără experienţa şi amintirea bătrânilor şi noutatea tinerilor. Este necesar un dialog existenţial între unii şi alţii.
• Cine alege viaţa consacrată trebuie să redefinească şi priorităţile...
Uneori nu se bazează pe elementele fundamentale ale vieţii consacrate, ci pe aspecte minore. Se confundă esenţialul cu secundarul. La început totul este esenţial, dar cu trecerea timpului riscul este ca totul să devină secundar. Provocarea este a de întări o identitate care să-şi aibă unitatea în elementele esenţiale ale vieţii consacrate: voturi, fraternitate şi misiune. Este necesară unitate profundă cu privire la aceste puncte şi libertate cu privire la restul.
• Papa Francisc încredinţează consacraţilor misiunea de "a trezi lumea". Ce rol au tinerii?
Majoritatea consacraţilor, îndeosebi tinerii, trăiesc vocaţia cu bucurie. Să nu uităm ceea ce-i plăcea papei Benedict al XVI-lea să repete: "Un copac care cade face mai mult zgomot decât o pădure întreagă care creşte". Există păcat şi există infidelitate în viaţa consacrată, şi printre tineri. Există abandonuri. Să privim însă la cei care se menţin în picioare, care au mare generozitate în a se dărui, cărora le place riscul de a duce evanghelia în periferiile cele mai periferice. Astăzi, tinerii consacraţi, chiar dacă sunt puţini ca număr, nu au mai puţină semnificaţie evanghelică.
• Aşadar, există speranţă pentru viitor?
Acesta este momentul speranţei. Nu vorbesc despre optimism pentru că forţele noastre ca persoane consacrate se diminuează, trebuie să lăsăm prezenţe semnificative şi opere duse înainte cu jertfă. Însă optimismul nu este o virtute evanghelică, în timp ce speranţa se întemeiază pe Cel pentru care nimic nu este imposibil. Motivele pentru a spera există. E suficient să observăm numărul de canonizări sau martirii Bisericii: foarte mulţi sunt consacraţi. Şi apoi atâţia consacraţi locuiesc în periferiile existenţiale. Aşadar, dacă privim la tineri, există speranţă: ei sunt martori curajoşi ai urmării lui Cristos.
• Adesea se vorbeşte despre viaţa călugărească drept refugiere de lume...
Trebuie să fim atenţi. Ispita există, nu se poate nega. Pentru aceasta este nevoie de discernământ şi de mare vigilenţă a motivaţiilor vocaţionale. Este o misiunea la care suntem chemaţi atât în ţările bogate cât şi în cele sărace, pentru că tentaţiile sunt universale. Însă atâţia tineri şi adulţi care se apropie de viaţa consacrată simt o adevărată chemare. Omeneşte vorbind, viaţa lor este rezolvată: au o profesie, studii calificate, locuri de muncă importante. Şi totuşi lasă toate pentru a-l urma pe Cristos. Este semnificativ că atâtea comunităţi monastice de viaţă de claustrare au vocaţii de tineri care vin din universităţi şi contexte de viaţă bine aşezate.
• Ce aşteaptă Biserica de la consacraţi?
Să aibă pasiune pentru omenire, mai ales pentru cei mai săraci, pentru suferinzi şi pentru marginalizaţi. Cei care nu contează şi pe care papa Francisc îi pune în schimb pe primul loc vorbind despre "cultura rebutului". Recunoştinţă, pasiune şi speranţă sunt cele trei provocări pentru consacraţi. Dacă adăugăm două cuvinte, evanghelie şi profeţie, avem un cadru complet a ceea ce bărbaţii şi femeile aşteaptă de la consacraţii din al treilea mileniu.
(Riccardo Benotti, după agenţia SIR, 14 iulie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
