de Tommaso Scandroglio
Cu ceva vreme în urmă, cotidianul american New York Times a publicat un articol de Margo Kaplan, profesoară a Facultății de Drept din Camden (SUA). Titlul articolului are efect: „Pedofilia: o tulburare și nu o crimă”. Vom analiza argumentele oferite în articol pentru a vedea modul în care Kaplan reușește subtil să legitimeze pedofilia. Sunt aceiași pași care, cu ani în urmă, s-au făcut pentru a legitima homosexualitatea.
Un prim pas în a face acceptabil un comportament sau o condiție este să spunem că nu sunt atât de rare. Kaplan scrie: „Conform unor estimări, 1% din populația de sex masculin continuă, mult timp după pubertate, să se simtă atrasă de copii aflați în vârsta prepuberală”. Spuneți voi: 1% este o cifră ridicol de mică. Acest lucru nu este atât de adevărat. Într-o zi întâlnești pe stradă, în locurile publice cu siguranță mai mult de 100 de bărbați. Conform spuselor profesoarei Kaplan, în fiecare zi, voi întâlniți, fără să știți, cel puțin un pedofil, dacă nu mai mult. Acest mod de a pune problema face ca acel 1% să înceapă să fie un pic mai împovărător în percepția noastră a fenomenului. Contează mai puțin dacă datele sunt de încredere sau nu, cel mai important lucru este să se înțeleagă faptul că abuzul copiilor este o realitate socială, un fenomen care există, și există lângă noi. În plus, acel 1% amintește de 1% din persoanele homosexuale din populația mondială. Și ei, de asemenea, o minoritate, dar care astăzi cântărește foarte mult.
Apoi Kaplan încearcă să lumineze starea pedofilului, amintind faptul că în conformitate cu „Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale”, pedofilia este o tulburare care „provoacă suferință sau dificultăți interpersonale”. Afirmație în mod deliberat oblică. Se va întreba cititorul: dacă pedofilul este fericit că este așa, atunci pedofilia nu mai este o tulburare? Dacă copilul, datorită propriei imaturități, este în mod fals unanim și, prin urmare, nu există „dificultăți interpersonale”, pedofilia nu mai este o condiție patologică? Întrebări pe care Kaplan le lasă în mod deliberat deschise, ca o sabie a lui Damocles deasupra capetelor copiilor. Vom continua și cu o altă subtilă și periculoasă distincție pe care o face autorul articolului: „pedofilia este un stat și nu un act. (...) Aproximativ jumătate dintre pedofili nu sunt atrași sexual de victimele lor”. În filigran, Kaplan ne spune că, atâta timp cât pedofilul nu atinge un copil, pedofilia ar putea fi și acceptată. De fapt, jumătate dintre pedofili nu sunt atrași sexual de copii (atunci nu sunt pedofili), așa că de ce să ne temem de ei? De ce să-i marginalizăm?
Apoi articolul comentează: „Un pedofil trebuie să fie tras la răspundere pentru comportamentul său, nu pentru atracția care stă la bază”. Aici profesoara Kaplan vorbește despre sancțiunile penale, iar asupra acestui aspect îi dăm dreptate. Dar nu specifică faptul că aceeași condiție nu este sănătoasă din punct de vedere clinic și în mod intrinsec dezordonată din punct de vedere moral. Acest lucru ar putea să-i dea impresia cititorului că, atâta timp cât nu există nici un abuz, pedofilia ar putea fi acceptată.
Acest argument descris anterior oferă teren altuia: „A doua concepție greșită este aceea că pedofilia este o alegere. Cercetările recente (...) sugerează faptul că tulburarea poate avea origini neurologice”. A afirma faptul că pedofilia nu este o alegere, ci o condiție, reprezintă aceeași motivație des întâlnită pentru a legitima homosexualitatea. Pe scurt: dacă te-ai născut așa sau dacă forma creierului tău te face să comiți acte de pedofilie tu nu ești responsabil pentru faptele tale. Este ADN-ul tău sau sinapsele tale care te obligă să abuzezi copiii, printr-o constrângere a unui caracter hormonal și psihic invincibil. Tu nu ești vinovat de eventuale abuzuri. Determinismul empiric predică în esență moartea libertății și, prin urmare, a responsabilității morale și penale. Susținerea faptului conform căruia pedofilia este condiție naturală, pentru că este descrisă în ADN și în creier, este după colț.
Apoi, o altă componentă care legitimează pedofilia, este aceeași folosită pentru a proteja homosexualitatea: discriminarea nedreaptă pe care ar putea suferi-o pedofilii. Kaplan povestește despre persoane care simt nevoia de a molesta un copil, dar se abțin. Aceștia „trebuie să ascundă tulburarea lor de toți, riscând astfel să piardă oportunități de muncă și de formare (...). Mulți se simt izolați, unii se gândesc la sinucidere”.
Psihologul Jesse Bering scrie că persoanele afectate de pedofilie „nu trăiesc viața în dulap; stau veșnic ghemuiți într-o cameră de panică”. Apoi autoarea, care are grijă să spună că, în nici un caz, un pedofil nu ar trebui să predea într-o școală primară, continuă citând două legi americane care „interzic discriminarea față de persoanele cu dizabilități mentale, în sectoare precum ocuparea unui loc de muncă, educația și îngrijirea medicală. Cu toate acestea, congresul, a exclus în mod explicit pedofilia de protecția acestor două legi fundamentale. Este momentul pentru a revedea aceste excluderi”.
Pedofilul ca și subiect discriminat de persoane și de legi. Acest clișeu pe care Kaplan îl justifică, susținând că dacă nu îi ajutăm pe pedofili să iasă va fi imposibil să-i vindecăm, este foarte periculos. Când drumul spre iad este pavat cu intenții bune. Pe scurt, autoarea articolului a adus următorele argumente pentru normalizarea pedofiliei: aceasta este un fenomen social, nu unul foarte marginal și ca atare trebuie să ținem cont de el; nu este o tulburare prin ea însăși, doar dacă provoacă disconfort subiectului și terților; pedofilia va fi împiedicată doar dacă oscilează în comportamente ulterioare; nu este vina pedofilului dacă abuzează de copii, deoarece mama natură l-a făcut așa; pedofilii trăiesc o viață marginalizată, să nu-i discriminăm. Un film de groază văzut deja.
Traducere: Liviu Ursu
