Wilhelm Dancă, de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Bucureşti, aduce noi interpretări ale însemnărilor Papei Ioan Paul al II-lea (1920-2005), subliniind că primejdiile din societatea contemporană, ateismul şi comunismul, au fost biruite de Duhul Sfânt
În mod cert, unul dintre evenimentele editoriale ale anului 2015 este apariţia în limba română a însemnărilor personale ale Papei Ioan Paul al II-lea, figură marcantă a lumii creştine, primul papă polonez din istorie şi, după moarte, sfânt al Bisericii Catolice. Intitulate sugestiv „În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962-2004 (Editura Humanitas), notaţiile aproape zilnice din agendele Sfântului Părinte se referă la zilele de reculegere, rugăciunile, lecturile, meditaţiile profunde, dar şi la problemele cu care acesta s-a confruntat în activitatea sa pastorală. Pentru a sublinia importanţa acestei apariţii editoriale am stat de vorbă cu părintele profesor Wilhelm Dancă (56 de ani), de la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Bucureşti, care s-a implicat activ, cu numeroase sfaturi şi observaţii avizate, în realizarea ediţiei româneşti a acestor însemnări. Citind aceste însemnări pe teme spirituale, avem, de fapt, ocazia să cunoaştem şi să înţelegem sufletul şi spiritul plin de dragoste al, probabil, celui mai iubit Papă al tuturor timpurilor. Sfântul Părinte a fost tot timpul preocupat „să fie o fereastră către Dumnezeu“
„Weekend Adevărul“: Care este structura acestei cărţi, „În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962-2004“, din ce este ea, propriu-zis, alcătuită?
Wilhelm Dancă: Eu văd în această carte două perioade importante şi diferite. În prima perioadă, cât a fost episcop la Cracovia, începând cu 1962 până în 1978, când a fost ales episcop al Romei şi Papă, însemnările au un anumit stil şi o particularitate a lor. După 1979, când participă la exerciţiile spirituale care se organizau în Vatican, de fiecare dată în Postul Mare, tradiţie care există şi astăzi acolo, găsim o altă structură, alte elemente, alte probleme cu care el se confrunta. În perioada din Polonia, apar chestiuni pastorale locale, de exemplu, avea probleme cu un preot, aşa cum i se poate întâmpla oricărui episcop, şi notează cu iniţiale „vezi cazul W. sau M. sau F.“. Sau notează cazul unei familii. Deci, el purta în cadrul acestor exerciţii spirituale problemele cele mai delicate din activitatea lui pastorală, ca acolo, în faţa lui Dumnezeu, să poată găsi o soluţie. Ca păstor, se îngrijea, aşadar, de oameni, şi mai ales de cei care aveau probleme particulare. Tot în perioada aceasta se ruga, contempla, citea, dar mai cerea şi sfatul unui duhovnic, cum spunem noi în limba română, sau a unui director spiritual, cum se spune, de obicei, în tradiţia catolică şi îi prezenta acestui părinte diferite cazuri. Putea să ceară sfat chiar de la preotul care ţinea meditaţiile în zilele respective de reculegere. Şi chiar notează: „un colocviu foarte bun cu fratele Marian sau cu fratele Ludovic“. Acest lucru m-a impresionat, accentul acesta pastoral, atenţia faţă de problemele delicate cu care se confrunta şi purtarea lor în acest spaţiu sacru de intimitate a lui cu Dumnezeu pentru a găsi soluţia optimă de rezolvare a problemelor. După 1979, când încep celelalte însemnări, am rămas impresionat de alte detalii, care sunt scrise cu litere mici.
Nota pentru ce anume se ruga în această perioadă?
Da, bineînţeles. Am rămas impresionat, de pildă, de invocarea sfinţilor şi a fericiţilor polonezi. Pentru că ştiţi, probabil, că există această convingere că fiecare persoană are un patron, fiindcă primeşte un nume la botez, numele unui sfânt care îi e patronul spiritual din cer. La fel şi o naţiune are un patron şi sfinţii săi. Şi se spune că ei ar avea mai multă trecere şi ar fi de serviciu mai tot timpul pentru persoana sau comunitatea respectivă. De aceea, el îi invocă des pe aceşti sfinţi: Vladislaw, Stanislaw, Maximilian Kolbe, Adalbert, şi mulţi alţii. Iarăşi ce mi-a mai plăcut în această a doua perioadă este că, uneori, e depăşit de bogăţia şi frumuseţea meditaţiilor pe care le prezentau predicatorii respectivi.
De ce Sfântul Parinte a dorit să-i fie arse însemnările, adunate acum în acest volum?
Pentru că, într-un anumit fel, aceasta este intimitatea vieţii lui cu Dumnezeu. Pentru că există, în aceste însemnări, şi chestiuni foarte, foarte delicate. De exemplu, faptul că traversa cu siguranţă şi momente de singurătate. Cu cât urci mai sus aceste trepte ale ierarhiei, cu atât eşti mai singur. Şi el notează, nu mai ţin minte în ce an: „non sum solus.“ Pune punct şi virgula, după care notează în continuare: „pater, familia humana, ecclesia“. Deci: „nu sunt singur, sunt tată al familiei umane şi al Bisericii. Mai există şi alte însemnări cu un caracter foarte intim, de exemplu, întrebări ca acestea: „În ce măsură faptele mele sunt înrădăcinate în Hristos? Nu cumva caut satisfacerea orgoliului personal sau gustul auditoriului?“. Sau, în altă parte: „Cu adevărat, slujirea mea petrină este în slujba apărării drepturilor lui Dumnezeu, ale providenţei sau altceva?“. Deci, aceste întrebări au un caracter profund spiritual şi personal. El se întreabă şi, în acelaşi timp, se verifică pe sine.
Însemnările sunt ordonate cronologic?
Da, ele au fost ordonate pe ani. Erau două agende, pe care Sfântul Părinte le-a păstrat mereu pe noptieră, pentru că acest tip de însemnări spirituale se constituie într-o permanentă verificare cu sine, cu fiinţa sa proprie. Sunt un fel de oglindă, pentru că de la un an la altul, poţi vedea dacă ai progresat sau ai regresat. Fiindcă ţi-ai propus să schimbi ceva în tine, în practica ta spirituală şi, prin aceste notaţii, verifici dacă ai dat înapoi sau ai progresat. Altfel, o lege spirituală zice că nu există mersul pe loc: ori mergi înainte, ori, practic, regresezi. Deci, nu există pauze, ci doar un dinamism permanent.
Cartea se numeşte „Însemnări personale“, nu „spirituale“. Nu credeţi că acest titlu creează nişte aşteptări pentru cititorul neavizat?
Chiar dacă le-ar fi gândit în afara unui astfel de cadru organizat, cum sunt aceste exerciţii spirituale, însemnările sunt tot personale. Pentru că cineva vorbea, predica, trata anumite teme, cum ar fi păcatul, harul, mântuirea, Iisus, Sfânta Treime, Maica Domnului ş.a.m.d, dar însemnările pe marginea tuturor acestor subiecte erau ale lui. Nota şi păstra în agende tot ceea ce îl impresiona, ce considera el că este util pentru îmbunătăţirea lui sufletească sau a slujirii sale pastorale. Aşa că, până la urmă, adjectivul acesta „personal“ este cât se poate de justificat.
Şi, deşi însemnările sunt de cele mai multe ori legate de chestiuni spirituale, uneori se simte emoţia Sfântului Părinte.
Sigur că da. Am simţit asta mai ales atunci când era provocat de o meditaţie sau alta şi se întreba: „cum predic eu cuvântul lui Dumnezeu? Vreau să satisfac aşteptările auditioriului?“. Apoi pune între paranteze: „Trebuie să mănânci cartea aceasta, Evanghelia“. Adică, altfel spus, ea trebuie să „transpire, să-i molipsească prin simpla ei prezenţă pe cei care asistă la o celebrare euharistică. Şi, în prelungirea acestei însemnări, am văzut o alta, la fel de personală şi de emoţionantă: „după felul în care celebrezi euharistia se vede cel fel de preot eşti“. Cât eşti de pătruns de misterul la care tu participi şi în care eşti angajat şi tu, pentru că preotul în acea perioadă de timp şi în acel loc îl reprezintă pe Hristos in persona. Deci, în timpul Sfintei Liturghii, Hristos e prezent în comunitate, în euharistie, şi este prezent şi în persoana preotului. Sfântul Părinte se întreba în ce măsură ilustrează el această prezenţă a Tainei lui Hristos în propria lui persoană. E foarte frumos spus şi, încă o dată, subliniază sensibilitatea lui spirituală. Se vede de aici înălţimea la care era.
Ce l-a preocupat pe Papa Ioan Paul al II-lea în mod fundamental?
Cred că răspunsul cel mai sintetic posibil este: spiritualul. Ceea ce spunea Jacques Maritain în 1929, cu o carte de-a lui „La Primeaute du spirituel“, cred că e valabil şi pentru Papa Ioan Paul al II-lea. Doar prin primatul spiritualului poate fi învins materialismul şi individualismul. De exemplu, legat de ateism şi de comunism are o însemnare foarte frumoasă. Scrie acolo: experienţa atestă încă o dată că ateismul şi comunismul au fost biruite de Duhul Sfânt. Şi îmi aduc aminte nişte interviuri date prin 1996 lui Jan Grambowicz, un jurnalist polonez care lucra în Anglia. Întrebat fiind care a fost contribuţia lui la căderea comunismului, Sfântul Părinte a răspuns: dacă a fost vreuna, aceea a fost una de ordin spiritual.
De ce îl iubeşte lumea - indiferent de confesiune - atât de mult?
Pentru că el i-a iubit. Pe toţi. A fost atât de pasionat de om, indiferent de confesiune, origine, culoare, omul ca atare, încât toţi l-au simţit ca un frate, ca un prieten, ca un părinte.
Există o însemnare, la începtul cărţii: „Când orice problemă a mea o încredinţez Mariei, o pot rezolva, ce-i drept, nu fără riscuri (nu trebuie pentru asta să bravezi, ci să-ţi păstrezi omenia, să te pregăteşti cum se cuvine)“. Ce înseamnă „să-ţi păstrezi omenia, să te pregăteşti cum se cuvine“?
Ca să răspund, evoc o altă însemnare de-a lui: „Criza prin care trece umanitatea în ziua de astăzi este proporţională cu dificultatea problemelor pe care le înfruntă omenirea, pe de o parte, şi, pe de altă parte, cu preţul pe care trebuie să-l plătească ea pentru greşelile săvârşite. Deci, este aici ascunsă conştiinţa propriei fragilităţi, a omului şi a omenirii în ansamblu, dar, în acelaşi timp, şi nevoia aceasta de îmbunătăţire, de depăşire a obstacolelor. Ei, a fi conştient de propria ta umanitate şi a rămâne, totuşi, om, asta însemnă să-ţi recunoşti fragilitatea. Pe care noi o avem structural, ca fiinţe umane. Are mai multe astfel de însemnări pe care le-aş putea reda, cam abrupt, în felul următor: „Cum stau cu umilinţa? În ce măsură sunt eu un om umil?“. Avea o atitudine permanentă de control a propriei sale fiinţe, în faţa lui Dumnezeu, dar şi a oamenilor. Să nu devină un obstacol. Asta l-a preocupat tot timpul: să fie o fereastră către Dumnezeu. Aşa cum apare şi pe coperta cărţii, în care priveşte pe o fereastră, el, de fapt, a fost o fereastră.
Cum ar trebui să se pregătească un cititor obişnuit pentru lectura acestei cărţi?
Dacă aş sta în uşa unei librării şi cineva m-ar întreba cum să citească această carte, i-aş zice aşa: dacă ai timp, citeşte-o în linişte, cu îngăduinţă, cu relaxare, cât poţi, fără să te grăbeşti. Şi, citind-o în felul acesta, vei câştiga în fiecare zi câte ceva. Dacă ai şi nu prea ai timp, atunci citeşte ce e scris cu litere obişnuite. Şi acesta e un al doilea nivel de lectură, unde sunt însemnările lui cele mai obişnuite, din care-ţi dai seama ce s-a întâmplat. Dacă, însă, te grăbeşti, citeşte doar ce e scris cu litere mari şi e subliniat. Şi acele pasaje sunt suficiente ca să-ţi dai seama de consistenţa spirituală a acestor însemnări.
Această diferenţiere grafică a textelor înţeleg că îi aparţinea Sfântului Părinte.
Da, şi eu i-am apreciat pe editorii polonezi pentru această fidelitate faţă de textul însemnărilor fiindcă ne putem da seama, în acest fel, ce anume l-a preocupat pe Sfântul Părinte: ce a fost o preocupare constantă şi ce a fost detaliu. Şi, după cum ştim, de cele mai multe ori, diavolul se ascunde în detalii. Pe mine personal, când am citit prima dată cartea, m-a interesat ce e însemnat cu litere foarte mici. Ei, acolo l-am vazut pe Karl Rahner, pe von Balthasar, pe aceşti mari filosofi ai secolului al XX-lea. Sau despre un părinte din Polonia, Marian Jaworski, care a fost făcut mai târziu cardinal, pe care îl preocupa fenomenul religios, bun cunoscător al lui Eliade, al lui Bronislaw Malinowski. Am văzut astfel de nume, dar şi referiri la poeţi, la filosofi, şi unii dintre ei nu prea erau duşi la biserică, dar îl căutau pe Dumnezeu sau căutau o formă de absolut ca să dea sens existenţei lor. El notează aceste exemple, aceste referiri la poeţi, filosofi, teologi, poeţi, muzicieni. Apar referiri la Shakespeare, la Charles Péguy, Paul Claudel ş.a.
Apropo de ce aţi spus mai devreme, de unde vine această expresie, curentă în limba română, „nu e dus la biserică“. Pe om trebuie să-l ducă cineva la biserică?
Sigur, noi suntem tributari unei educaţii pe care o primim. Şi ăsta e un prim sens al apartenenţei noastre la biserică, adică asta înseamnă „să fii dus“. După aceea, mai creşti şi vine momentul acela în care îţi pui întrebări, şi la unii, credinţa rămâne, la alţii, dispare chiar. E, într-un fel, ca o adolescenţă în viaţa spirituală. Eu fac diferenţa între credinţa pe care o primeşti de la comunitate - şi acest lucru cred că se potriveşte în cazul foarte multor credincioşi ortodocşi, pentru că ei nu fac pasul spre problematizare, spre interogare. Deci, primul nivel este credinţa comunităţii, o primesc şi cu asta basta, sunt dus la biserică şi mai departe merg tot aşa. Al doilea nivel este interogarea, credinţa raţiunii. Vine al treilea nivel, credinţa iubirii sau a inimii, când ea e împlinire. E o nouă epistemologie, ne învaţă Sfântul Ioan, care ne spune că prin aceste gesturi ale iubirii, iubindu-l pe aproapele, îi arătăm iubire lui Dumnezeu. Cei mai mulţi rămân la acest prim nivel.
