Cine este Dumnezeu? Iată marea întrebare a Revelației.
Lectura de astăzi ne propune un răspuns, o reflexie dintr-o serie fără sfârșit. Întrebat de Petru de câte ori ar trebui să ierte pe aproapele său, Isus îi răspunde: Până de șaptezeci de ori câte șapte. Adică de nenumărate ori. Și îi spune o parabolă: unui rege I se aduce în față un om care avea o datorie de 10 000 de talanți. După ce acesta cere îndurare, regele îl iartă. Dar acel slujitor avea și el un datornic, al cărui credit era mult mai mic, de 100 de dinari. El nu imită gestul stăpânului său; mai mult, îl sugrumă pe acest datornic, cerându-i toți banii. Îl aruncă în închisoare. Aflând acest lucru, regele îl dă pe mâna chinuitorilor, până când va plăti tot. Parabola se încheie cu avertismentul sever al lui Isus: „Așa vă va face și Tatăl meu cel ceresc dacă nu veți ierta fiecare fratelui său, din toată inima.”
Cine este Dumnezeu? 10 000 de talanți era o sumă astronomică, echivalentă cu datoria națională a unui stat. Nimeni nu putea plăti așa ceva. Nici noi nu putem plăti pentru păcatele noastre. Sfântul Anselm vorbește despre căderea omului ca o ofensă infinită adusă împotriva lui Dumnezeu, pe care doar Fiul său a putut să o răscumpere. Mulți tresar: cum să putem vorbi despre o „ofensă infinită”, despre imposibilitatea omului de a-și răscumpăra păcatul, în fața unui Dumnezeu aparent dur, gelos? Dar aici putem întoarce întrebarea: Oare știm cu adevărat care sunt consecințele păcatului, ale separării de Dumnezeu? Putem să ne imaginăm, măcar pentru o fracțiune de secundă, ce înseamnă o alegere multiplicată de factorul „eternitate”? Putem experimenta, fără a trece printr-o cumplită groază, ceva din caracterul irevocabil al unei alegeri din planul veșniciei? Și cum se poate numi o ofensă adusă împotriva unui infinit, adică împotriva Iubirii, împotriva Spiritului Sfânt – păcatul despre care Isus spune că nu se iartă – altfel decât „infinită”, dar purtând culori întoarse, în negativ?
Apoi, cum se face că oamenii rămân blocați la primul termen, la ceea ce noi am făcut și nu iau în calcul și al doilea termen – ceea ce Dumnezeu a făcut? Sfântul Isaac Sirul spunea: „Ca un pumn de nisip aruncat în marele ocean sunt greșelile creaturilor în comparație cu providența și mila lui Dumnezeu”. Căderea omului, chiar irevocabilă, fără speranță, deschizând un abis de netrecut, este mereu întrecută de o iubire nesfârșită, în care se pierde așa cum nisipul se pierde în ocean. Hristos împlinește, cu o răsunătoare lovitură de teatru, cuvântul Tatălui din vremea Legii: „Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinților o dă pe seama copiilor până la al treilea și al patrulea neam pentru cei ce mă urăsc, dar Mă milostivesc până la al miilea neam spre cei ce mă iubesc și-mi păzesc poruncile” (Dt 5:9-10). Căci el traversează întreg intervalul păcatului, până la iad, și ne așteaptă acolo. Nicio cădere nu poate fi atât de mare încât să nu fie depășită, surclasată, înecată de un gest copleșitor de iubire. „Căci judecata e fără milă pentru cel ce n-a făcut milă, dar mila biruiește în fața judecății”. (Iac 2:13)
Cine este Dumnezeu? Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenția asupra „tandreții nerostite”, asupra „exuberanței iubirii dumnezeiești” care îl face pe stăpân, în acest caz, să joace teatrul unei pedepse dure pentru acest datornic – să fie vândut el și familia sa, împreună cu tot ce are – pentru a-l converti. Isaac Sirul: „Între acțiunile lui Dumnezeu nu este nici măcar una care nu fie animată de milă, iubire, compasiune: acestea sunt începutul și sfârșitul relației Sale cu noi”. Iar iertarea depășește păcatul: datornicul cere o amânare, dar stăpânul, descris în textul original ca „milostivindu-se”, „simțind compasiune, afecțiune”, îi iartă definitiv datoria infinită.
Și ce face acest om? Prinde pe cineva și îi pune mâna în gât pentru 100 de dinari, salariul pe câteva zile. Îi pune mâna în gât: ticălosul notoriu, găinarul țanțoș, necioplitul cu simțul „onoarei” și al „familiei”, justițiarul desfigurat de ură, băiatul de cartier înjurat de mamă.
Dragi prieteni, Sfântul Augustin spune că aici nu se pune problema de a nu administra justiția (civilă), ci de a o face cu o inimă curată, eliberată de resentiment. Isus spune: „dacă nu veți ierta fiecare fratelui său, din toată inima”. Esența evangheliei: totul se joacă la nivelul inimii. Isaac Sirul reia: „doar mila ne face asemenea cu Creatorul”. Chiar dacă disciplinezi pe cineva, fă-o cu iubire, spre convertirea lui.
Cine este Dumnezeu? Părinții cad de acord: Tatăl va fi drept la sfârșitul istoriei și va da fiecăruia ce I se cuvine. Nu va fi El milostiv? Să nu ne înșelăm: e puțin probabil ca pasajul despre darea pe mâna chinuitorilor, până când va plăti, să se refere la pedepse vremelnice ale acestei vieți, sau la Purgatoriu. Nu, aici se vorbește despre Iad. Datoria de 10 000 de talanți este un simbol al infinitului, al neputinței de a te salva prin propriile forțe. Datornicul va fi chinuit până când va plăti. Dar niciodată nu va putea plăti. Și aceasta nu pentru că aceste forțe proprii ți se iau, ci pentru tu renunți la ele: rațiune, voință, haruri. Și, în mod ultim, la mâna lui Hristos care ne-a întâmpinat pe toți în iad, zicându-ne: „Tinere, scoală-te!” și „Talita kumi”.
Nu va fi El milostiv? „Mila și adevărul s-au întâmpinat„ dreptatea și pacea s-au sărutat”, adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit”, exclamă psalmistul (Ps 84). Milă, adevăr, dreptate, pace: nu există milă fără adevăr, adevăr fără dreptate, dreptate fără pace. Patru termeni-prieteni care călătoresc mereu împreună, iar când unul apare, e clar că lângă el sunt și ceilalți trei. Ei vor curăța, vor vindeca și vor acorda fiecăruia ce i se cuvine. A fi milostiv înseamnă a acorda fiecăruia ce i se cuvine, iar aceasta este, în teologia morală, definiția dreptății. Cercul e închis. „Judecata e fără milă pentru cel ce n-a făcut milă.”(Iac 2:13)
Și mai există niște persoane aici. Sunt celelalte slugi care, văzând nedreptatea, „s-au întristat foarte și, venind, i-au spus stăpânului cele întâmplate”. Părinții spun că aceștia reprezintă Biserica, apostolii, cei drepți. Împăratul acționează când ei îi dau de știre. Ei, de fapt, sunt cei care vor judeca semințiile lui Israel (Mt 19:28), lumea (1 Cor 6:2) și pe îngeri (1 Cor 6:3). Se poate spune despre Dumnezeu că „își ia revanșa”? Oare sensibilitatea noastră siropoasă va reacționa cu iritare la cererea martirilor din Apocalipsă: „Stăpâne sfinte și adevărate, până când oare nu judeci și nu răzbuni sângele nostru, (cerându-l) de la cei ce locuiesc pe pământ?” (6:10)? Ne va ilumina un biblist în legătura cu „simbolismul cărții Apocalipsei” sau un profesor de teologie sensibil și milos? C. S. Lewis spune că „mila va înflori doar când va crește în crăpăturile stâncii dreptății; crescută ca simplu Umanism, îl va devora pe om.”
Așadar, cine este Dumnezeu? El este cel care se va face văzut la sfârșitul istoriei și va îndrepta totul, va face totul clar: cerând sângele celor drepți de la cei ce locuiesc pe pământ. Va cina cu prietenii Săi și le va asculta plânsetele. Pentru atât de puțin, e dispus să ierte. Pentru un gest atât de mic de căință el împreunează din nou cerul și pământul, pe care păcatul nostru le-a separat. Judecata va fi cutremurătoare, pentru că iubirea este cutremurătoare. Așadar, să nu ne fie teamă să cerem milă, adică dreptate, din partea Domnului, știind că El chiar asta dorește de la noi, alăturându-ne judecății sale asupra lumii. Să iubim adevărul, știind că doar astfel va fi posibilă și pacea. Și să ne încredințăm Maicii Preacurate, care la Fatima a vorbit despre iadul înfricoșător, propunându-ne însă drept căi ale mântuirii, de a plăti „datoria naționala”, niște banale sacramente și un copilăresc rozar.
