James Tissot, Hristos apare pe malul Mării Galileii, 1886-1984
„În această rețea de tensiuni se manifestă echilibrul dintre „interioritatea catolică” (ce corespunde Imanenței), și „cultul catolic” (ce corespunde Transcendenței). Ele nu sunt poziții ireconciliabile, ci se condiționează și se completează una pe alta. Astfel că întâlnim în praxisul catolic distanța „festivă” a misterului față de tot ce e profan dar în același timp darul de dragoste ale lui Dumnezeu, un dar a cărui lumină strălucește pe toate străzile și intersecțiile, – adierea acelui „Sfânt, Sfânt, Sfânt” ce transcende fragilitatea creaturii căzute în păcat, dar și adierea unui Dumnezeu care iubește viața și care nu a sădit nicio tulpină a răului în creație. Cultul, care se înclină către despărțirea de o lume judecată și de care ea se poate apropia doar în măsura în care renunță la propria sa lege în favoarea unui pur dincolo ce s-a arătat în liniștea transfigurată a liturghiei, – și Mistica, ce încearcă să-l facă pe Dumnezeu prezent în adâncul lumii, așa încât tot ceea ce este fără Dumnezeu în lume să-și deschidă ochii față de plinătatea lui Dumnezeu prezent chiar acolo. Fiecare dintre aceste direcții, în felul său caracteristic, încearcă să șteargă granița dintre Dumnezeu și creație, iar acest lucru vine din experiența covârșitoare a măreției lui Dumnezeu. Fiecare tinde către o stare definitivă, statică: mistica spre starea de a fi „în Dumnezeu”, născută din strălucirea lui Dumnezeu în suflet; cultul către starea de a fi „în Dumnezeu”, născută din anihilarea (Aufgehobenwerdens) sufletului în revelația divină. Creația, fiind în esență ei schimbătoare, este în pericol de a fi absorbită. Abia echilibrul dintre interioritate și cult public în transcendentalitatea catolică a vieții cotidiene poate preveni acest pericol. Acesta este sensul adânc, catolic, al „misticii și liturghiei iubirii aproapelui”; așa găsim în scrierile ioaneice și augustiniene: „Dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi”; „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că-i iubim pe frați” (1 In 4:12 și 3:14): acel „Dumnezeu în noi” al interiorității și acel „de la moarte la viață” al tainei liturghiei se realizează pe deplin în spiritul iubirii față de oameni, care nu este absent din viața obișnuită, ci este manifestarea mistică, lăuntrică a lui Dumnezeu, îndreptându-se spre el în adorația publică.
(Erich Przywara, Filosofia religioasă a teologiei catolice, 1926)
