Un loc unde să ne odihnim
De Maria Barbagallo
Nu m-aş mira dacă într-o zi sau alta, papa nostru Francisc ne-ar dărui o enciclică despre Preasfânta Inimă a lui Isus. Nu văd referinţă mai adecvată decât Inima lui Cristos pentru a ne arăta cum să trăim Anul Sfânt al Milostivirii. Papa ne spune în document: "Arhitrava care susţine viaţa Bisericii este milostivirea. Totul din acţiunea sa pastorală ar trebui să fie învăluit de duioşia cu care se îndreaptă spre credincioşi; nimic din vestirea sa şi din mărturia sa faţă de lume nu poate să fie lipsit de milostivire. Credibilitatea Bisericii trece pe drumul iubirii milostive şi compătimitoare. Biserica «trăieşte într-o dorinţă inepuizabilă de a oferi milostivire»" (nr. 10).
Apoi, făcându-ne să reflectăm asupra faptelor de milostivire spirituale şi trupeşti, papa ne spune că milostivirea nu numai că trebuie s-o primim de la Dumnezeu, ci s-o trăim şi s-o practicăm faţă de alţii. Şi referinţele sale continue la revoluţia duioşiei sunt o pedagogie reînnoită pentru a trăi acest timp dificil pentru persoane, pentru familii, pentru societate şi pentru naţiuni. Spiritualitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, departe de a cădea în forme de sentimentalism şi de devoţionism, ne oferă multe motive semnificative pentru a învăţa să primim harul milostivirii lui Dumnezeu şi să avem baze solide pentru această dorinţă de sfinţenie pe care Biserica vrea s-o alimenteze în credincioşi.
Cred că este important a recunoaşte că mai ales femeile trebuie să ştie să fie icoane de milostivire în locul în care sunt chemate să trăiască. Ştim din experienţă că femeile sunt cele dintâi care trebuie să asume rolurile milostivirii faţă de familie, faţă de copii, faţă de persoanele dificile şi îndeosebi faţă de bolnavi, neputincioşi, suferinzi. Şi Preasfânta Inimă a lui Isus a revelat mai ales femeilor misterele iubirii sale şi le-a făcut părtaşe de acea duioşie pe care Inima sa de Tată, de Frate, de Prieten, de Mire şi de Mântuitor a voit s-o manifeste pentru a favoriza apropierea noastră de El.
Recitind Revelaţiile Iubirii Divine de Iuliana de Norwich, mistică engleză din 1300, m-au impresionat aceste cuvinte: "Este aşa de adevărat că Dumnezeu este Tatăl nostru cum este Mama noastră (...). Duioşia unei mame este cea mai mare intimitate, cea mai mare apropiere şi este cea mai sigură şi adevărată. Această duioşie nu s-ar putea nici nu ar trebui să se realizeze pe deplin decât în Isus". Întâlnirea personală cu Stăpânul vieţii ne predispune să înţelegem că avem nevoie de milostivire pentru a o putea dărui celui care are atâta nevoie de ea.
Iuliana de Norwich vorbeşte şi despre bucuria care se simte în experienţa acestei duioşii a Inimii lui Cristos şi întărirea care derivă din ea. Desigur, marile mistice al Preasfintei Inimi ne vorbesc în mod aşa de afectiv despre Dumnezeu încât ne impresionează şi chiar ne înfricoşează, pentru că acel nivel de intimitate cu Isus - aşa încât să-şi însuşească sentimentele care au fost ale lui Cristos - comportă şi împărtăşirea Pătimirii Inimii lui Isus.
Însă, de fapt, nimeni nu poate să fie scutit de "pătimirea" pe care această viaţă o rezervă tuturor, în special atunci când se împărtăşesc şi se practică criteriile din Evanghelie. Aceste mistice ne spun că Pătimirea lui Isus este izvor de mângâiere şi de forţă în momentul durerii, al dezolării, al singurătăţii. Tot aşa şi una dintre ultimele mistice, sfânta Faustina Kowalska. De câte ori citim din aceste mistice care au avut darul de a se odihni pe Inima lui Isus, ca sfânta Margareta Maria Alacoque.
Câte situaţii le trăim zi după zi mai ales în familii, care cer rugăciuni, întărire, sprijin. Cine n-ar dori să odihnească pe Inima lui Isus în atâtea momente dificile din propria viaţă?
Consideră că în mod greşit evlavia faţă de Preasfânta Inimă este considerată depăşită pentru că este intimistă şi mai puţin adaptată la mentalitatea timpului nostru, pentru că ea este o exprimare înaltă a spiritualităţii creştine; este fundamentul pentru a practica faptele de milostivire spirituale şi trupeşti în sens creştin şi nu pur umanitar, şi poate să fie cu adevărat o bază pastorală pentru noua evanghelizare. De fapt, întâlnirea cu milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi ne dă posibilitatea de a practica milostivirea faţă de alţii.
Trei sunt aspectele spiritualităţii Preasfintei Inimi pe care le consider foarte bune pentru viaţa noastră şi astăzi. Unul este rugăciunea care ne face să ne însuşim sentimentele Inimii lui Isus. El însuşi ne-a spus: "Învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima" (Mt 11,29) şi pentru a învăţa este nevoie "să fim" cu El, cu Cuvântul său, cu Evanghelia sa. Această şcoală este singura şcoală adevărată de formare creştină, este o şcoală la care se învaţă cu şi pentru ce să-i iubim pe ceilalţi. Adoraţia euharistică practicată în această devoţiune ne învaţă răbdarea unei iubiri care nu încetează niciodată să ierte, să reînceapă, să înţeleagă şi care nu caută recompense. Vedem în capela noastră de adoraţie zilnică intrând şi ieşind persoane tinere şi în vârstă, mame, taţi, care se opresc ca să se roage în tăcere căutând răspunsuri. Uneori intră trişti şi mâhniţi şi ies senini sau ne lasă nouă datoria să continuăm a ne ruga.
Un alt aspect pe care Preasfânta Inimă ne invită să-l practicăm este repararea, care ne face solidari cu păcatul omenirii şi ne face părtaşi de Pătimirea lui Isus şi a lumii şi ne angajează să face binele acolo unde este răul, să contrastăm împărăţia răului.
Faptele de milostivire spirituale şi trupeşti sunt o formă foarte bună de reparare pentru că ne educă să ieşim din noi înşine, din lucrurile noastre, deschid orizonturile responsabilităţilor noastre şi ne face să privim la un destin mai înalt. O doamnă îmi destăinuia că singurul mod pentru a lupta împotriva depresiei sale cauzate de diferitele drame familiale a fost acela de a se ocupa cu tot sufletul de o misiune africană, unde a înţeles că mii de copii ar fi murit fără ajutorul concret şi durabil al său şi al altor persoane pe care a reuşit să le implice.
Stăpânul vieţii îi dădea viaţă pentru a o putea împărtăşi cu alţii Un om care şi-a pierdut fiica sa foarte tânără într-un accident rutier nu şi-a dat pace până când a înţeles că fiica putea să trăiască în alte "fiice" şi a făcut din aceste tinere abandonate sensul vieţii sale.
Un al treilea aspect care se practică în spiritualitatea Preasfintei Inimi a lui Isus este darul mângâierii pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte când ne încredinţăm duioşiei Inimii sale. De altfel, Isus a spus asta în Evanghelie: "veniţi la mine voi toţi care sunteţi osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28). Această mângâiere este darul răscumpărării care ne aduce nouă duioşia lui Dumnezeu, aşa cum reiese din Scrisoarea a doua către Corinteni la primul capitol: "Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisoseşte şi mângâierea noastră. Aşadar, dacă suntem în necaz, suntem astfel pentru mângâierea şi mântuirea noastră. Dacă suntem mângâiaţi, suntem astfel pentru mângâierea care vă întăreşte ca să suportaţi cu statornicie pătimirile pe care le îndurăm şi noi".
Un lucru care se înţelege tot mai bine în practicarea creştinismului este că nu putem să mângâiem pe nimeni dacă Dumnezeu mai înainte nu ne mângâie pe noi. Şi această mângâiere vine în modurile cele mai diferite, adesea fără ca noi să ne dăm seama dea sta.
Într-o întâlnire internaţională despre emigraţie, un preot ne-a povestit experienţa sa în timp ce se afla la graniţa Cambogiei într-un lagăr cu sute şi sute de refugiaţi. Era singurul preot catolic, nu existau alţi catolici cu care să împărtăşească măcar credinţa şi speranţa, în afară de caritate. Treceau zilele şi nu reuşea să facă nimic, oamenii care-l înconjurau nu înţelegeau limbajul său, disperaţi în căutarea a ceva ce nu venea niciodată.
Astfel preotul, într-o noapte, s-a gândit să plece; cunoştea un drum de fugă şi nişte ascunzători. A trecut cu uşurinţă de controale şi s-a trezit singur între o pădure şi alta mergând fără să ştie încotro merge. A mers toată noaptea şi când a ajuns într-un loc care părea sigur, obosit şi epuizat s-a trântit la pământ lângă un copac şi a adormit. N-a ştiut niciodată câte ore au trecut. Când s-a trezit încă buimac, a simţit în jurul său un zgomot straniu de oameni şi trezindu-se complet a văzut pe toţi, sau aproape pe toţi oamenii pe care-i părăsise în lagărul de refugiaţi, care stăteau acolo, în jurul lui. Nu înţelegea, credea că visează, însă cineva i-a clarificat situaţia: el plecase şi ei nu mai aveau nicio speranţă de care să se agaţe, el era unica mângâiere. Nu el, iubirea inimii lui Dumnezeu care locuia în el. Şi l-au urmat.
(După L'Osservatore Romano, 12 iunie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
