(Partea întâi – articol în două părţi)
Un consilier spune că părinţii cad deseori în capcana dorinţei de a asigura prea multe copiilor.
V-aţi gândit vreodată că s-ar putea ca toate eforturile dumneavoastră de a-i asigura copilului o bază solidă de plecare în viaţă să îi submineze şansele de succes? V-aţi gândit vreodată că prea multe lucruri bune – lecţii, jucării, posibilităţi de alegere – ar putea avea efect invers, creându-i un dezavantaj?
Kim John Payne, un consilier familial, autor de succes şi doctor în educaţie, declară că acest lucru se întâmplă azi în creşterea copiilor. Există copii care, ca rezultat, alunecă în anxietate, ADHD sau către comportamente abuzive.
Într-un interviu acordat IMFC, Payne prezintă problema: părinţii, animaţi de o dorinţă fierbinte să le asigure copiilor totul, cad în capcana lui „prea mult”. Până nu demult, problema părinţilor era să poată asigura destule copiilor lor.
Orice părinte speră să poată elibera întregul potenţial al copilului. Părinţii cumpără jucării şi cărţi cu nemiluita, îşi înscriu copiii la cursuri suplimentare pentru a le asigura cât se poate de multă învăţare, îmbogăţire şi experienţă. Toate acestea sfârşesc rapid prin a pune piedici dezvoltării, distrag atenţia copilului, îi blochează creativitatea, îi solicită prea mult rezistenţa şi chiar ajung să îi submineze sentimentul de siguranţă.
Prea mult, prea de mic
Payne descrie cei patru stâlpi ai „religiei Prea Mult” din viaţa copiilor: prea multe lucruri, prea multe alegeri, prea multă informaţie, viteză prea mare.
Credinţa actuală e că dacă un lucru educă sau îmbogăţeşte sufleteşte, mai multe lucruri de acelaşi fel trebuie să fie şi mai bine, nu? Dar Payne avertizează: cantitatea este la fel de importantă ca şi calitatea, iar „mai mult” nu înseamă întotdeauna „mai bine”.
El compară tentaţia îmbogăţirii peste măsură a mediului cu alimentaţia excesivă: „La fel cum începem să fim atenţi la alimentaţie, ar trebui să fim la fel de atenţi la ceea ce se întâmplă într-o zi din viaţa copiilor noştri”.
Prea multe lucruri, informaţii şi ocupaţii pot copleşi copilul. Rezultatul va fi neplăcut în multe feluri, depinzând de personalitatea încă în formare. Payne subliniază ideea că fiecare copil are ceea ce el numeşte „capricii”, care însă sunt în acelaşi timp şi daruri. El avertizează asupra faptului că presiunea tăcută dar continuă a lui „prea mult” poate transforma aceste capricii în tulburări. De exemplu, un copil activ poate deveni hiperactiv, un copil visător îşi poate pierde atenţia sau un copil ordonat poate deveni rigid, compulsiv.
Războiul nostru cu copilăria
Problema, după Payne, este războiul nedeclarat împotriva copilăriei. Şi dacă expresia vi se pare uşor prea dramatică, luaţi-i în considerare experienţa proprie.
Kim John Payne a călătorit prin lume, tratând copiii din taberele de refugiaţi. A observat, şocat, o mulţime de similarităţi între copiii de acolo şi copiii care îi veneau la cabinetul său din Anglia. De-a lungul multor ani i-a devenit clar că unii copii, provenind din familii înstărite, care aveau vieţi perfect sigure şi îndestulate, se comportau de manieră similară celor din partea opusă a globului pământesc, din zonele de război.
Copiii din taberele de refugiaţi aveau simptomele sindromului de stres post-traumatic, declară Payne.
„Aceşti copii erau iritabili, nervoşi şi super-atenţi, temându-se de orice era nou şi necunoscut. Mulţi îşi creaseră mici ritualuri foarte elaborate pentru sarcinile zilnice, precum moduri complexe, foarte specifice de a străbate drumurile din tabără şi despre care îşi închipuiau cumva că măresc gradul de siguranţă. Nu aveau încredere în relaţiile noi, cu adulţi sau alţi copii deopotrivă, şi destui „aveau fitilul foarte scurt” încă de aceste vârste fragede”.
Payne spune că principala deosebire între cele două grupuri era doar faptul că, în Anglia, copiii erau în siguranţă. Dar din punct de vedere mintal şi ei trăiau într-un teatru de război, unde aveau nevoie de strategii de rezistenţă pentru a se simţi în siguranţă.
Cum se explică faptul că un copil din vest, bine îngrijit, pare a trăi ca într-un teatru de război?
Payne explică: „Din cauza temerilor, ambiţiei, hotărârii părinţilor şi a ritmului de viaţă foarte rapid, aceşti copii s-au străduit să îşi definească propriile limite, propria zonă de securitate în moduri şi prin comportamente care, în cele din urmă, nu s-au dovedit viabile.”
Aceşti copii suferă de ceea ce Payne numeşte „reacţie la stres cumulativ”. Deşi nu au suferit vreo traumă ca atare, ei sunt victime ale stresurilor mici, precum picătura chinezească, pe care nu le-au putut prelucra sau opri.
În Anglia, Canada şi în tot restul lumii noi, oamenii, ne protejăm fizic copiii mai mult ca oricând. Avem legi cu privire la scaunele auto pentru copii şi am interzis toboganele. Mintal, însă, îi aruncăm în roluri de adult cu agende de adult. Incapabili să controleze torentele de informaţii şi de aşteptări care se revarsă peste ei, copiii caută alte aspecte ale vieţii lor pe care să le poată totuşi controla.
În interviu, Payne explică legătura dintre ritmul frenetic de astăzi şi răspândirea violenţei între copii:
Când vezi un copil reacţionând la „noua normalitate” în moduri care amintesc de PTSD, ceea ce eu descriu drept reacţie la stres cumulativ, ce vezi de fapt este un copil supra-preocupat de control, un copil care încearcă cu disperare să îşi controleze mediul pentru că el simte că viaţa lui are un ritm pe care nu-l poate controla. Astfel încât încearcă să supra-controleze pe alţii. Supra-controlul este doar un alt cuvânt pentru violenţa între copii (bullying).
El recomandă acelaşi proces de simplificare atât pentru victimele cât şi pentru agresorii implicaţi în violenţe de tip bullying. Simplificarea vieţii ajută agresorii să simtă că exercită mai mult control, iar pe victime le ajută să devină mai rezistente emoţional.
Respingerea „noului normal”
Efectele obiceiului de a da prea multe copiilor sunt din ce în ce mai des întâlnite. Ne temem că copiii noşti pot rămâne în urmă. Nu vrem să ratăm oportunităţi sau talente, aşa că îi înscriem la tot felul de activităţi – sport, muzică, arte marţiale, arte vizuale. Le umplem camerele de cărţi, jucării, aparatură şi le umplem timpul cu lecţii, informaţii, experienţe. Îi transportăm de la o activitate la alta, în tot acest timp întrebându-ne cum de a ajuns viaţa aşa nebună.
Când, într-un final, ne oprim epuizaţi şi privim în jur vedem acelaşi lucru la toţi prietenii şi ajungem la concluzia că e normal.
Există o cale mai bună. Când un copil este prea ocupat, când primeşte prea multe lucruri şi prea multe informaţii, el este lipsit de un timp de care are nevoie pentru a-şi explora lumea exterioară şi pe cea interioară încă în formare. Dacă un copil are o mulţime de jucării sau cărţi nu mai examinează pe niciuna în profunzime. Jocul şi învăţarea rămân superficiale. Le lipseşte spaţiul şi plictiseala necesare pentru reflecţie şi creativitate. În acelaşi timp, nici una dintre jucării nu pare a satisface copilul, care caută mereu altceva – altceva ce nu are acum.
Creşterea cu simplitate a copiilor presupune ca părinţii să cumpere mai puţine jucării, pentru a facilita un angajament mai profund al copilului cu ele. Copiii au nevoie de timp şi spaţiu fizic pentru a se juca şi a-şi dezvolta imaginaţia.
O altă recomandare este ca părinţii să permită copilului să aibă timpi neocupaţi de-a lungul zilei, timpi de care e nevoie pentru reîncărcare şi creştere. Acest tip de timp, ca şi somnul, are un rol vital pentru dezvoltarea copilului, dându-i spaţiul necesar pentru a prelucra emoţiile şi pentru a-şi dezvolta propria persoană.
Cea mai bună pregătire pentru o lume în schimbare
Unii pot crede – greşit – că Payne ar spera să întoarcă roata timpului înapoi la epoci trecute, în încercarea de a opri ritmul actual al vieţii. În realitate, el nu propune încetinire, ci doar o filtrare a ocupaţiilor nenecesare. În interviu, Payne a spus că acest mod de creştere a copiilor este de fapt cel mai bun mod de a pregăti copiii pentru o viaţă în care vor trebui să fie creativi, inovativi şi adaptabili. Şi trecerea prin mai multe locuri de muncă înseamnă că vor trebui să aibă propriile motivaţii interioare.
Părinţii cred că printr-un număr mare de activităţi oferă copilului un start lansat. Eu spun că acest start – şi pregătirea lor pentru viitor – le este asigurat de timpii neocupaţi, astfel încât să devină auto-motivaţi, fără a se lăsa în baza programului sau a activităţilor programate. Părinţii pot oferi copiilor darul plictiselii, prin plictiseală aceştia devenind auto-motivaţi. Educaţia cu simplitate este un proces orientat spre viitor, spre deosebire de stilul actual rapid şi supra-aglomerat prin care, fără să vrea, părinţii îşi cresc copiii pentru o lume deja trecută.
Ceea ce spune Payne este susţinut de un studiu recent în privinţa sportului la copii. Acesta a relevat că există o corelaţie strânsă între timpul petrecut în activităţi sportive organizate şi o creativitate scăzută la vârsta adultă. Contrar, timpul petrecut în activităţi sportive ne-organizate este corelat cu creativitate crescută la vârstă adultă. Nu sportul în sine scade creativitatea, ci lipsa de timp neocupat. Numai două ore pe săptămână de timp neocupat au ca rezultat o creativitate peste medie la copii.
Co-autor la studiului, Matthew Bowers oferă o posibilă explicaţie: „Sportul ne-organizat, desfăşurat în medii ne-structurate, nesupravegheate, asigură multe dintre elementele legate strâns de dezvoltarea benefică a copiilor. Acest tip de medii le oferă libertatea de a decide, de a face regulile, de a soluţiona probleme şi de a rezolva conflictele sociale pe căile proprii”.
Cea mai importantă lecţie este importanţa echilibrului – parte esenţială a educaţiei prin simplitate. Copiii au mult de câştigat dacă părinţii echilibrează activităţile programate şi timpul liber şi elimină inundaţia lui „prea mult”.
Acest echilibru este absolut necesar dacă vrem să protejăm copilăria, astfel încât procesul complex de dezvoltare să se poată desfăşura complet.
În partea a doua a acestui articol vom vedea care sunt cele patru zone în care Payne susţine simplificarea şi cum anume pot face părinţii acest lucru.
