Psalmul 6 (rugăciunea bolnavului: sunt neputincios)
Doamne, în supărarea Ta să nu mă mustri,
Și în mânia Ta nu mă pedepsi!
Îndură-te de mine, pentru că sunt neputincios,
Vindecă-mă, Doamne, că se tulbură oasele mele.
Sufletul mi-e răvășit:
Dar Tu, Doamne, până când...?
Întoarce-Te, Doamne, ca să mă eliberezi,
mântuieşte-mă, pentru fidelitatea Ta.
Nimeni dintre morți nu își amintește de Tine:
Şi cine îți va cânta Ție din iad?
Sunt istovit de atâta suspin,
Noapte de noapte îmi inund patul de plâns,
De propriile lacrimi mi se udă așternutul.
Ochii mei se strică de durere,
Îmbătrânesc între atâtea amărăciuni.
Îndepărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea,
Că a ascultat Domnul glasul plângerii mele.
Auzit-a Domnul cererea mea,
Domnul mi-a primit rugăciunea.
Să se ruşineze şi să tremure dușmanii mei,
Tulburați, să de-a înapoi degrabă.
Dar Tu Doamne, până când...? Neputința și infirmitatea care traversează acest psalm este rodul păcatului strămoșesc și pun în lumina condiția omului; oasele sunt slăbite, respirația îngreunată, ochii se sting de plâns. Slăbiciunea omenească se naște în momentul neascultării de Dumnezeu. De aceea sufletul este însetat de Domnul, dorește să îl vadă venind în ajutor și se întreabă în mijlocul încercării cât mai durează așteptarea, când va avea loc intervenția Creatorului. În interpretare mesianică, Sf. Ciril al Alexandriei se întreabă: „Când vei veni? Cu alte cuvinte, prin aceste cuvinte omul se informează de momentul venirii lui Cristos”.
De propriile lacrimi mi se udă așternutul. Durerile celui neputincios sunt nenumărate și adesea singurul loc de refugiu al unui om încercat este plânsul. Origen vorbea despre importanța lacrimilor în ochii Domnului, spunând că: Dumnezeu ascultă întâi lacrimile și apoi rugăciunea.
Pr. Gabriel Buboi, Rectorul Colegiului Pontifical Pio Romeno
