Proful de morală: „M-a șocat lucrarea ta”.
Eu: „Mă bucur.”
Proful: „Eu totuși cred că există o dialectică lege-conștiință… Și oricum, eu vă propun o etică în dialog… Plus că așa cum ne arată psihanaliza…”
Eu: „Da, bine.”
Din start, trebuie spus că presupusa antinomie lege-conștiință nu are un sens teologic și ontologic în logica Revelației creștine. Or, acest sens există numai în măsura în care vorbim despre origini, despre planul inițial, reluat și desăvârșit în eschaton, al Creatorului. Ceea ce a vrut Dumnezeu, și ceea ce Fiul Său explică în întrebarea legată de posibilitatea divorțului – „dar din început nu a fost așa” (Mt 19:9), reprezintă sens teologic și ontologic: corespondența dintre legile Creației și Logosul divin, analogia ființei, reflectarea palidă a actului pur, Ceea ce Este.
Obiecția imediată nu demontează cazul enunțat mai sus, ci doar îl confirmă: căci a te lega de evidența empirică a păcatului, de conflictul interior descris de Pavel în Romani cap. 7 nu este nimic altceva decât a numi o anomalie, un interval care va fi înghițit de eternitate, un non-sens ontologic. Demonstrația empiric-experimentală nu e posibilă – fapt tipic pentru „articolele de credință”, dar urcușul metafizic către Cel ce Este, în lumina căruia nimic din ceea ce este mincinos, rău și urât nu are sens, alături de Revelația care spune până la capăt povestea ce redă demnitatea creației, arată calea de urmat și într-o teologie morală care nu poate fi „opresivă” decât în derapajele de limbaj, de abordare, și nu în esența mesajului său eliberator.
Mai concret, legea morală are un sens teologic și ontologic pentru că își are originea în legea divină – însăși esența inefabilă a lui Dumnezeu, coincizând cu Iubirea care cheamă în ființă altceva, Creația și, în fruntea acesteia, omul, pentru a lua parte la bucuria veșnică a Sfintei Treimi; legea divină traversează întreaga creație, îi oferă strălucire, sens, finalitate. Iar această finalitate este de a-l slăvi pe Dumnezeu. Legea morală nu este astfel o simplă normă exterioară, nu este decretul unui Dumnezeu distant, de care ne separă o prăpastie, nu este nici măcar „invazia” supranaturalului asupra unei naturi pe care o anumită teologie barocă, post-Trento a propus-o excesiv ca instanță relativ autonomă, ci dinamismul intern, teocentric, al omului, ducându-l spre perfecțiune, adică spre singura cale care îl va salva de la moartea veșnică. Legea naturală nu este doar normă, ci și forță interioară, orientarea supranaturală a omului, atracția permanentă spre Infinit.
Iubirea de Dumnezeu și de aproapele reprezintă principiul de bază al legii naturale. În plus, Hristos inaugurează Legea Nouă, reintregrând participarea noastră supranaturală la legea divină. Este transformarea ontologică adusă de Hristos în om și creație, noul germene de dumnezeire plantat prin moartea și învierea Sa și care crește neîncetat. Legea Nouă are o parte exterioară, rezumată mai ales în predica de pe munte și în fericiri, dar are și o parte interioară: chiar lucrarea harului în om prin Spiritul Sfânt. Legea naturală nu este negată, ci asumată și perfecționată.
Iar conștiința, așa cum e definită de Tradiție, nu ar avea cum, în sensul profund specificat mai sus, să se constituie într-o instanță „rebelă”, ridicându-și glasul autonom împotriva „tiraniei legii”. Conștiința este facultatea prin care omul percepe chemarea lui Dumnezeu din lege, ea are o dimensiune pragmatică, aplicată unui caz concret; este forul interior în care se ia decizia cu privire la o alegere morală. Conștiința este pasul următor a ceea ce unii au numit Synderesis, principiul de bază al ordinii morale, conectarea facultății morale a omului la legea universală. Conștiința, extrăgându-și „materia” din synderesis, aplică teoria texturii vieții cotidiene, luând decizia. Or, e clar că există o legătură intrinsecă între legea naturală și conștiință: prima este chiar referința ultimă a acelui synderesis, în vreme ce ultima este interfața interioară, pe ecranul căreia este „proiectată” această lege, ajutând intelectul să ia decizia și voința să o pună în aplicare. Legea, cu alte cuvinte, este în om, ca o conectare a acestuia la Absolut, iar conștiința nu face decât îi dea formă.
Conflictul dintre cele două ține doar de ordinea post-Cădere: doar o dezordine structurală a creației poate explica de ce „nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc.” (Rom 7:15), un adevărat dinamism al morții, pe care Apostolul îl numește chiar „lege” (cf Rom 7:21). Este însă o simplă tulburare adusă în creație, a cărei îndreptare a început prin Hristos și care se va desăvârși odată cu Parusia. Nu există o scuză pentru a te lăsa pradă acestei legi a păcatului, refuzând să cauți și să asculți legea naturală, accesibilă oricui. Conflictul „lege-conștiință” este o creație tipică modernității subiectului autonom cartezian care își este propria lege și instanță de judecare, a curentelor care oscilează dialectic între postularea robiei omului sub necesitate (material-istorică, psiho-somatică) și afirmarea libertății acestuia față de orice lege supranaturală. Ceea ce creștinismul descrie ca păcat originar și condiție căzută a omului, modernitatea exaltă drept „stare naturală a omului” (Hobbes) pe care fie o putem înfrânge punând totul, inclusiv adevărul, sub controlul omului, fie o putem propune drept „lege”, pretinzând că suntem liberi abia atunci când o acceptăm cu resemnare și chiar cu o ascunsă plăcere. Conflictul lege-conștiință este o minciună diabolică ce neagă bunătatea Creației, scopul supranatural al acesteia, înlănțuind omul chiar în clipa în care îi vinde iluzia eliberării. De aceea, această minciună trebuie să fie denunțată și distrusă fără milă.
