„Spre unitatea deplină”
Decretul de unire „Laetentur caeli”
În ziua de 6 Iulie 1439 se ajunge la decretul de unire „Laetentur caeli”, care e de interes major nu doar pentru consecinţele istorice (dramatice şi nu puţine), ci şi pentru principiile teologice: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul! (Ps, 95, 11). Căci a fost înlăturat zidul din mijloc care separa Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană şi a revenit pacea şi înţelegerea prin piatra din capul unghiului Hristos (Efes. 2, 20) Care a făcut din cele două una (Efes. 2, 14) unind amândoi pereţii prin puternica legătură a dragostei şi a păcii şi menţinându-i prin afecţiunea unei unităţi veşnice; şi după acea îndelungată negură a descurajării şi dureroasă ceaţă a unei lungi despărţiri, a strălucit pentru toţi raza senină a unirii mult dorite. Să se veselească şi Biserica Mamă care vede pe fiii ei până acum despărţiţi unii de alţii că revin la unitate şi la pace; şi ea care mai înainte plângea amarnic din cauza despărţirii lor, să aducă mulţumiri Atotputernicului Dumnezeu, cu nespusă bucurie, pentru minunata lor înţelegere. Să se veselească împreună toţi creştinii din toată lumea şi să se bucure cei numiţi cu numele lui Hristos împreună cu Biserica Mamă universală”[i].
Decretul reprezintă punctul culminant al conciliului: ultima şi cea mai importantă tentativă de unire a celor două Biserici separate din Occident şi din Orient, implicând pe toţi orientalii (greci, armeni, ruteni, caldei şi nestorieni). Unirea e semnată , chiar dacă după aceea nu se concretizează întrucât, fiind opera teologilor, a avut viaţă scurtă: nu a fost niciodată înţeleasă şi recunoscută de cler, de trimişii greci, şi îndeosebi de poporul din capitala imperiului. La întoarcerea la Constantinopol, trimişii nu au avut nici măcar curajul de a anunţa că unirea a fost semnată. Grecii întorşi în ţară regăsesc atmosfera obişnuită, foarte ostilă latinilor, potrivnică culturii occidentale şi teologiei latine. Când s-a dorit în sfârşit ratificarea unirii în Hagia Sophia din Constantinopol, în 1452, chiar şi episcopii care o semnaseră, au renegat-o.
La întrebarea ce anume s-a petrecut la Florenţa, episcopii răspund: „Am vândut în pierdere credinţa noastră”. „De ce aţi comis o asemenea greşeală?”. „De teama francilor!”, răspund episcopii. „V-au biciuit sau pus în închisoare?”, întreabă poporul. „Nu!”. „Atunci, de ce?”. „Mâna noastră dreaptă a semnat, să fie tăiată; limba noastră a consimţit, să fie smulsă”[ii].
De acum înainte adevăraţii susţinători ai unirii, cardinalul Visarion şi mitropolitul Isidor al Kievului fac parte din trecut, în timp ce turcii otomani sunt la porţile Constantinopolului pe care-l cuceresc în 1453. Nu se va mai vorbi despre unire, decât atunci când îi va fi util Moscovei, la sfârşitul secolului XV, pentru a invoca dreptul de a fi a „Treia Romă”.
Văzut din perspectivă ortodoxă, conciliul de la Florenţa nu este recunoscut şi prin urmare nu e considerat ca fiind ecumenic. Şi la Conciliul din Trento (1546-1563, n. trad.) este contestat caracterul ecumenic al conciliului florentin. Şi totuşi, decretul emis de conciliu păstrează valoarea definiţiilor teologice şi a principiilor doctrinare pentru cei ce doreau unirea. De altfel, Conciliul de la Florenţa a pregătit terenul pentru unele uniri bisericeşti din secolele următoare, în special pentru unirea cu Roma a Bisericii rutene în 1596 şi a celei române în 1700.
Semnificaţia unirii semnată la Florenţa este deci importantă. Este vorba de o reunificare între Biserica latină şi cea greacă în baza unei egalităţi şi nu a unei întoarceri la Biserica mamă. Conciliul înlătură „zidul din mijloc care separa” cu un acord asupra punctelor controversate, acord în care se recunoaşte varietatea riturilor şi a formulelor liturgice, egalitatea structurilor bisericeşti şi jurisdicţionale. Unirea reprezintă un model emblematic pentru istoria creştinismului deoarece ştie să recunoască valoarea egală a celor două instituţii. Într-un anume fel, e vorba de un „ecumenism ante litteram”. Comentând în 1984 unirea de la conciliul din Florenţa, Comisia reunită Catolică romană şi cea Evanghelică luterană, a definit-o „o nouă realitate în istorie”[iii].
Un nou mod de a ajunge la „unitatea deplină”
Conciliul de la Florenţa a fost un succes doar în măsura în care tratativele cu împăratul şi cu episcopii orientali au reuşit să obţină unificarea celor două biserici, pusă în scris în anul 1439. Din păcate, unirea a avut mai degrabă un caracter spectaculos decât unul real deoarece orientalii au semnat-o în mod liber, dar condiţionaţi de situaţia politică şi de presiunea turcilor otomani care erau deja la porţile Constantinopolului.
Recenta vizită a Papei Francisc în Turcia a adus în prim plan formula de unire şi intenţia Conciliului de la Florenţa. Atât în discursul din biserica patriarhală din Istanbul cât şi în declaraţia ulterioară, iese în evidenţă deschiderea Bisericii faţă de fraţii ortodocşi, iar din partea acestora un spirit nou în întâlnirea cu Biserica catolică. Cuvintele Papei sunt primitoare şi deschise, găsind un context fecund pentru o posibilă reapropiere.
Mass media a dat o importanţă deosebită îmbrăţişării dintre Papă şi Patriarh şi îngenuncherii lui Francisc în faţa lui Bartolomeu I cu rugămintea de a-l binecuvânta şi de a se ruga pentru Biserica Romei. Patriarhul l-a binecuvântat cu delicateţe pe cap. Episodul simbolizează sfârşitului oricărei pretenţii de jurisdicţie a primatului lui Petru şi totodată, disponibilitatea sinceră, bazată pe Evanghelie, pentru o viitoare reconciliere.
Papa Francisc nu e primul papă care a trăit asemenea semne. Există un precedent măreţ, datând din 1975, când Paul al VI-lea a celebrat Sfânta Liturghie în Capela Sixtină în prezenţa Mitropolitului Meliton al Calcedoniei, trimisul patriarhului ecumenic Dimitrios I. La sfârşitul Liturghiei, Papa s-a apropiat de Mitropolit, a îngenuncheat în faţa lui – care în acel moment reprezenta ortodoxia – şi i-a sărutat picioarele. Un gest nou în istorie pe care patriarhul Dimitrios l-a comentat astfel: „Papa Romei s-a întrecut pe sine însuşi şi a arătat Bisericii şi lumii ceea ce poate fi episcopul creştin şi mai ales primul episcop al creştinătăţii: o forţă a reconcilierii şi a unificării Bisericilor şi a lumii”.
Un ziarist din Atena, profund emoţionat de această scenă, a afirmat: „Doar un om cu adevărat mare poate să se umilească într-un asemenea mod”. Meliton l-a corectat însă: „Doar un sfânt o poate face”[iv].
Încheiere
Conciliul de la Florenţa, plin de ambiguităţi şi de eşecuri, are o valoare istorică din diferite motive: meritul său principal e acela de a fi blocat dezvoltarea mişcării conciliariste de la Basel, mişcare ce risca să submineze fundamentele Bisericii. În schimb, unirea cu grecii a fost doar semnată, nicidecum realizată. În raporturile cu grecii, conciliul a dus din păcate a adâncirea diviziunii dintre Biserica Orientului şi cea a Occidentului şi a rămas pentru creştinii orientali simbolul a ceea ce nu trebuie făcut pentru a pune capăt schismei (latinii au menţinut doar în parte promisiunea unui ajutor militar împotriva turcilor). În ciuda acestor realităţi, decretul Laetentur caeli are o importanţă istorică încă actuală în dialogul ecumenic: e un mod nou şi original de a realiza unitatea deplină a Bisericilor.
Traducere de Octavian FRINC după Giancarlo PANI, „«Spre unitatea deplină ». De la Conciliu din Florenţa la îmbrățișarea de la Istanbul”, în La Civiltà Cattolica, 7 febbraio 2015 (3951), pp. 209-217.
[i] Sesiunea VI-a, 6 iulie 1439, Decretul de unire Laetentur caeli. Cfr J. GILL, Conciliul din Florenţa, cit., 333; G. ALBERIGO, (ed), Conciliorum Oecumenicorum Generalimque Decreta, II/2, Brepols, 2013, 1212.
[ii] M. DUCAS, Historia Byzantina […] a Ioanne Palaeologo I ad Mehmet II, XXXI, in Patrologia Graeca 157, 1014.
[iii] În unirea realizată la Conciliul de la Florenţa dintre Biserica latină şi cea bizantină nu are loc o fuziune, deoarece fiecare Biserică menţinea intactăpropria tradiţie liturgică, canonică şi teologică, indiferent de unitatea de credinţă. Credinţa comună putea să se exprime în diferite formulări (de exemplu, privitor la purcederea Spiritului Sfânt) şi să tolereze şi diferenţele disciplinare (de exemplu, trecerea la o nouă nuntă a soţilor separaţi, tolerată şi la Conciliul de la Trento pentru greci, dar nu şi pentru latini). Chiar dacă tentativa de la Florenţa a eşuat, impulsurile date nu au rămas fără rezultat. Au determinat faptul că Biserica catolică nu mai poate fi identificată cu latinitatea sa. Conform Conciliului Vatican al II-lea este pe deplin valabil modelul Bisericilor surori, un model inspirat din rapoartele existente în primul mileniu”. („Unitatea în faţa noastră”, în Enchiridion Oecumenicum. I. Dialoghi internazionali 1931-1984, Bologna,1986, 768). Pentru Biserici surori, a se vedea Decretul Conciliului Vatican II, Orientalium Ecclesiarum, privind Bisericile Orientale Catolice.
[iv] L. BIANCHI, L'Eucharistia nella tradizione orientale e occidentale, Padova, 2011, 17 s.