Învierea ne propune multe înţelesuri simbolice ale vieţii. Înţelesuri profane, la prima vedere, începând cu ouăle roşii de pe masa de Paşti şi culminând cu lumina aprinsă de la slujba nopţii, semn evident al intrării zorilor Cerului în tenebrele umanităţii însemnate de rău şi de păcat.
Dacă L-am întâlnit în credinţă pe Hristos Cel înviat, viaţa noastră va grăi de la sine. Existenţa noastră va fi însăşi această strălucire a lui Hristos.
De aceea, măreţia tradiţiei creştine şi a misiunii sale nu stă în arcurile de triumf pe care le ridică spiritul lumesc sau în ziduri care se înalţă fără convertirea noastră, ci în putinţa de a fi ca Hristos, prin har, în pacea mărturiei lucrului bun, făcut din inimă, cu generozitate.
Trăim la scară mondială vastitatea resentimentului şi a urii. Paştile ne surprind prin lumina care îşi reclamă un rost evident: regăsirea acelui întuneric care are nevoie de ea. Este, într-un fel, stupoarea naturaleţii: lumina străluceşte în întuneric. Oare de Paşti, naturaleţea devine astfel carismatică sau carisma devine naturală? Noul episcop al Romei, Papa Francisc – la fel ca Francesco, sărăcuţul din Assisi al Bisericii medievale, prin forţa şi energia exemplului său - ne arată vie şi posibilă vastitatea omeniei. Astfel, Învierea de anul acesta ne inspiră pentru a cere darul, naturaleţea şi valoarea bunătăţii. Prin carisma unui „Părinte” a cărei autoritate provine nu atât din popularitate, cât mai curând din autenticitate.
„Când păşim fără Cruce, când edificăm fără Cruce şi când mărturisim fără Cruce, nu suntem ucenicii Domnului: suntem lumeşti...” – ne spune Papa Francisc încă din primele zile ale pontificatului său, amintind mişcarea ca regulă de bază a existenţei. Sunt paşii care ne îndreaptă spre Dumnezeu, care edifică Biserica vie şi mărturisesc prin viaţa creştină ceea ce un sistem sau salariaţii săi n-o vor putea face niciodată.
Oare cum va înţelege atunci lumea bucuria care provine din trăirea Învierii Domnului? E sigur, oare, că va fi consemnată drept victorie a bunului simţ spiritual în edificiul interior pe care Biserica îl ridică prin gesturile credincioşilor? Ştim cu certitudine că Fiul lui Dumnezeu a creat Biserica printr-un suprem gest de dăruire, deci nu e îndeajuns să vorbeşti, ci să pui inimă şi să trăieşti frumos.
De Paşti, Hristos ar dori să poată învia în inimile noastre. Să spună omului că Tatăl continuă să-l iubească şi că Biserica trebuie să fie Mamă. Aici, în interioritate, unde suntem striviţi adesea de tristeţe şi descurajare, avem nevoie să înviem mai mult ca oricând. În întunericul vanităţii care se spulberă greu, fiindcă lumina primeşte un rost numai în puterea nopţii, iar Hristos poate răsări din mormânt dacă recunoaştem că suntem mântuiţi de El.
Pentru lumina din suflet îi suntem datori Fiului Lui Dumnezeu şi nu perfecţionismului rece şi egoist pe care-l practicăm zi de zi. Nu-l putem recunoaşte pe Cel înviat prin vanitatea imbatabilă a unei doctrine practicate fără iubire, ci atunci când admitem că nu-l putem iubi pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, dacă nu-l iubim pe aproapele, care ne stă înainte. De aceea, Paştile sunt o trecere. „Din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi!”
Hristos a înviat!
Mihai Frăţilă
episcop greco-catolic la Bucureşti
Text publicat în
romanialibera.ro
