Cum a luat naştere Dreptul Canonic?

De Pr. Alexandru Ploştinaru

Pentru început, ar fi necesară o prezentare istorico-religioasă generală, care se aplică tuturor sistemelor religioase.

Orice comunitate religioasă, deja formată şi stabilă în timp, devine recunoscută ca prezenţă publică şi socială, într-un anumit teritoriu, într-o anumită cultură şi cu o oarecare formă de guvernămât. De altfel, ca și orice comunitate umană, la fel și cea religioasă are nevoie de reguli, prin care să se poată organiza, funcționa și disciplina în interior, asigurând echilibrul și armonia între proprii membri. Primele reguli de obicei, sunt numite primare, adică au un caracter predominant religios, pe care comunitatea le respectă și le urmează în ce privește celebrarea ritualurilor. Aceste reguli, aparțin ideologiei religioase, pe care fondatorul le-a lăsat, însă de obicei, nu se regăsesc consemnate și în scrierile sacre. Aceste reguli, sunt de fapt principii religioase, nefiind încă «norme» în strictu sensu, ci mai degrabă învațături, transmise oral în paralel cu scrierile sacre.

«Odată cu trecerea timpului, crește numeric și comunitatea, iar aceasta din urmă este obligată să imprime, un caracter juridic, normelor comportamentale care reglementează raportul dintre membri comunitătii, cât și să instituționalizeze reguli de organizare și de administrare ale comunității»[1]. De exemplu: se organizează ierarhia și funcțiile membrilor; prin norme speciale se stabilește și garantează conținutul autentic al credinței respectivei religii, dar și modalitatea de a o transmite mai departe pe aceasta. Astfel, comuniatea religioasă începe să creeze norme, nu doar pentru latura culturală, dar și pentu cea administrativă și organizațională, care dobândesc tot mai mult un caracter juridic, astfel ajungându-se la ius, adică la drept, «ubi homo ibi societas ed ubi societas ibi ius»[2].

Creștinismul, cum bine se știe, nu naște din nimic, ci într-un context iudaic, bogat în elemente de cultură greacă. La început, Cristos predica Evanghelia comunitățiilor evreiești, iar într-o fază ulterioară, mesajul evanghelic predicat de apostoli, se extinde în alte teritori și intră în contact cu alte culturi (zona mediteraneană afro-europeană), treptat desprinzându-se de ebraism și conturându-se ca și o religie nouă și cu conținut diferit (păstrează Vechiul Testament ca și continuitate a originii, deoarece Cristos și Noul Testament, sunt împlinirea și desăvârșirea profețiilor precedente).

Creștinismul, se naște și se dezvoltă în același timp, într-un imens teritoriu aflat sub jursdicție romană. Dreptul roman, garanta drepturi și obligatii clar determinate atât cives romanus, cât și popoarelor, aflate sub jurdicția lor prin ius gentium[3]. Un alt aspect interesant după părerea mea, deloc întâmplător, ba chiar providențial este faptul că, creștinsmul nu ar fi cunoscut o atât de rapidă și sigură evoluție pe orizantală în timp, dacă nu ar fi existat imperiul roman.  Limes- ul sau granițele imperiului roman, garantau atât secutitatea deplasărilor oricărei persoane aflate în circumscripția sa, cât și stabilitatea vieții, care permitea populației imperiului să aibă o viață normală, putând să se preocupe de toate laturile vieții, care implică pe lângă dimensiunea materială și pe cea spirituală. La rândul său poporul evreu, avea un sistem de drept propriu, care venea aplicat cu multă meticulozitate și rigoare. Astfel, creștinismul la început, nu întalnea nicio greutate, în a se adapta celor două mentalități diferite de a percepe idea de drept.

Dreptul ebraic, se găsește în Vechiul Testament, în primele cinci cărți (Pentateuhul), sau Cărțile Legii (Torah), care este un sistem juridic oriental, influențat într-o oarecare masură de elemente babiloniene, cu o structură și logică diferită de cea a dreptului roman. care se baza pe «categorii abstarcte și instituții juridice, cu o corespondență perfectă între teorie și aplicabilitate»[4].

Noul Testament ca și carte fundamentală a creștinismului, redactat în cea mai mare parte în sec. I d.C., nu este de fapt o culegere de norme juridice. Evangheliile ni se prezintă, ca o lungă introducere spre suferința, moartea și Învierea lui Isus Cristos, ca și eveniment central al istoriei omenirii, cu caracter moral și soteriologic. Mult mai tarziu, în timp, anumite învățături sau concepte au fost folosite ca și puncte fondatoare, a unor norme de drept divin pozitiv (norme care își au originea și se găsesc cu precădere în S. Scriptură și în S. Tradiție).

În schimb, tot în Noul Testament, epistolele scrise de către apostoli, îndeosebi de Pavel sunt primele semne vizibile, care duc spre formarea unui drept canonic. Epistolele sunt de fapt, scrisori trimese de către apostoli, diferitelor comunități deja fondate de ei, prin care răspund noilor exigențe și probleme cu care se confrontau acestea. Sfaturile date de către apostoli, au mai degrabă un caracter moral și social, într-un context religios. Astfel, se contureză valorile și aspectele care caracterizează creștinismul, ca diferit de celelate orientări religioase, cât și normele care îndrumă spre respectarea lor. ( iubirea aproapelui, grija față de saraci și vaduve, corectitudinea socială, cultul către un singur D-zeu, etc.)

În primul secol d.C., comunitățiile creștine își conturează o identitatea a lor, se rup tot mai mult de iudaism și se preocupă să propovăduiască doctrina lor evreilor din diasporă și păgânilor. Un bun exemplu, îl constituie Conciliul (Sinodul) din Ierusalim[5] din 49 d.C., descris în Faptele Apostolilor în Cap.15 versetele 5-29, unde se decide (unde se emană ca și crteriu sau normă) că, nu mai este necesar și obligatoriu, ritualul circumciderii pentru cei care  vroiau să îmbrațișeze creștinismul ca și noua lor religie, deoarece „tăierea împrejur” era un ritual tipic ebraic.

Noii convertiți, sunt tot mai mulți și toți cetățeni romani în același timp. Astfel în mod treptat, influențele greco-romane vor prinde tot mai mult contur, în toate dimensiunile și aspectele vieții comunitățiilor creștine. Singurele aspecte semitico-ebrace, vor mai rămâne doar în partea liturgică a creștinismului. Comunitățiile, fiind acum mult mai mari și găsindu-se în special în centre urbane, acoperind un teritoriu tot mai vast, crește și exigența persoanelor de a avea cât mai multe și clare răspunsuri la chestiunile practice și simbolico-religioase ale religiei pe care au îmbrățișat-o. Astfel așa zisa ierarhie, formată din apostoli «și urmașii lor episcopii[6] încep să își contureze tot mai mult atribuțiile și să comunice între ei prin scrisori: Scrisoarea lui Clemente Romanul Corintenilor, a lui Policarp din Smirna Filipenilor, a lui Ignație din Antiohia etc. Aceste scrisori, conțin și numerose prescrieri juridice», dar și alte informații referitoare la organizarea vieții creștine din acele centre urbane, nu în ultimul rând unul dintre scopuri fiind și acela de a evita apariția de intruși, care să propună alte învățături și să creeze confuzie în comunitate.

Începând cu sec. II, III și IV, apar și circulă cu mare influență scrierile pseudo-apostolice, care deja reprezentau un al doilea pas spre apariția concretului drept canonic. Aceste redactări pseudo-apostolice, sunt scrise în limba grecă, au caracter de norme liturgico-moral-religioase de ordin intern (legate de cult și moralitate), cu pretenția de a fi respectate de către comunitate. Autorul acestor scrieri era de obicei anonim, dar scrierile veneau atribuite apostolilor, pentru a avea o mai mare autoritate și credibilitate, însă acest aspect, nu afecta conținutul care de altfel era valabil și pe linie de continuitate cu învățătura apostolilor. Aceste opere pseudo-apostilice sunt:

Didaché sau Doctrina celor 12 Apostoli. «Este o lucrare alcătuită din 16 mici capitole, scrisă în limba greacă și datată la sfârșitul sec. I și începutul celui de al- II-lea, aparută în zonele Siriei, Palestinei sau Egiptului. Capitolele 6 și 12, dezbat teme disciplinare, liturgice și tainele (sacramentale) inițieri creștine»[7] (Botezul, Mirul și Cuminecarea).

Tradiția Apostolică a lui Hipolit Romanul, este o operă, care a fost datată în jurul anilor 215-218, redactată în limba greacă, compusă din 32 de capitole. Tratează teme ca și: ritualurile de sfințiri clericale și de inițiere în creștinism, timpul liturgic, rugăciuni cotidiene[8], etc.

Didascalia Apostolilor, este o scriere datată probabil în anul 230, în zona Palestinei sau Siriei, alcătuită din 26 de capitole. Scrierea analizează din punct de vedere eccleziastic și religios timpul liturgic și locurile liturgice[9].

Canoanele Bisericești ale Sfinților Apostoli, este o scriere datată la sfîrșitul sec. III, originară din zona Egiptului sau a Siriei, are 30 de capitole. Primele capitole, sunt o reelaborare a operei  Didaché, iar celelate expun condițile și calitățiile, pe care trebuie sa le aibă o persoana din rândul clerului[10].

Constituțiile Apostolilor, este un document alcătuit din 8 cărți, redactat în limba greacă, de către un autor arian. «Erezia ariană, îl recunoaștea pe Isus Cristos doar ca om, nu ca și Fiu al lui D-zeu și a fost condamnată în Conciliul Ecumenic Niceea I, din 325»[11]. Opera a fost datată între ani 360-380, probabil originară din Siria sau Palestina. Această scriere, ia în discuție teme ca și: laicii, episcopii, preoții, diaconii, vaduvele, orfanii, martirii, schizmele, modul de viață al creștinilor, inițierea creștină etc. Primele 6 cărți, sunt o readaptare (repropunere) a Didascaliei Apstolilor; cartea a șaptea reia conținutul din Didaché; iar cartea a opta, în capitolele de la 1 la 45, modifică profund conținutul Tradiției Apostolice a lui Hipolit Romanul; capitolul 47 în schimb, conține cele 85 de Canoane ale Apostolilor. Din cauză că autorul era arian, această operă nu a fost acceptată de catre canonul 2 al Conciliului Ecumenic din Trullo (691-692)[12].

Canoanele Apostolilor sau Canoanele Apostolice. Aceste canoane (norme) scrise în limba  greacă, reprezintă una dintre cele mai vechi colecții (culegeri) și este alcătuită din 85 de norme disciplinare, care până în secolul al-IV-lea, a fost folosită ca și normă de lege eccleziastică aplicată pe teritoriul Siriei. Ca și conținut, aceste norme reflectau o serie de cutume, au fost respectate în perioada preconciliară. Aceste canoane, nu sunt scrise de către apostoli, ci cel mai probabil au fost redactate de către același autor al Constițutiilor Apostolice, însă ele au circulat și au devenit cunoscute ca și independente și separate de către corpul unitar din care făceau parte.

Mai târziu, întreaga colecție a celor 85 de Canoane ale Apostolilor, a fost introdusă în rândul normelor canonice bisericești bizantine de către Patriarhul Ioan Scolasticul (Giovanni III il Scolastico 565-577), iar apoi acceptate și confirmate ca și norme universal valabile pentru întreaga Biserică Creștină de către Conciliul din Trullo[13] (691-692), prin canonul 2 și de către Conciliul din Niceea II, din anul 787, prin canonul 1.

Aș dori, să mă opresc puțin asupra acestei colecții, a celor 85 de Canoane Apostolice, care reprezintă un punct crucial în evoluția idei de normă sau canon bisericesc.

Înainte de toate, găsesc util faptul de a explica și proveniența cuvântului canon și cum ajunge acesta, să definească termenul de normă, mai ales ecleziastică. «Temenul “canon” κάνών este foarte apropiat de cuvântul ebraic “qaneh”, care înseamnă trestie, în lb. greaca κάννά - trestie, în lb. latină canna, ae – trestie. Din trestie, în antichitate se fabricau asa zisele canna metrica, care corespunde idei actuale de metru, ca și unitate de masură pentru a determina lungimea unui corp sau obiect. Acest cuvânt canon, era folosit în mai multe domenii din acea vreme: în etică avea sensul de criteriu (măsură), prin care se putea deosebi binele de rău; în științele politice era folosit ca și criteriu (măsură, normă, parametru) al înțepelciunii, în ceea ce privește luarea unei decizii bune; în gramatică era folosit în sensul de regulă gramaticală; tot ca și criteriu al unei științe cu anumite norme de respectat»[14].

La început, cuvântul canon în domeniul religios-creștin, își face intrarea doar pentru a însuma în mare, principiile fundamentale, care au un criteriu normativ și de respectat în Biserică. Abia în anul 341, în Sinodul local din Antiohia Siriei, pentru prima dată termenul canon este folosit în sensul de a defini atât cele 25 de decizii (hotărâri) disciplinare adoptate, cât și pentru hotărârile (normele) emise în I Conciliul Ecumenic din Niceea (325). Doar din acest moment, se poate vorbi despre canonul eccleziastic ca și normă juridică, cu caracter de lex, în sensul actual de a percepe un astfel de concept.

În această culegere a celor 85 de canoane, poate fi recunoscută evoluția și trecerea de la așa zisul “drept cu caracter liturgic” la Dreptul Canonic Bisericesc în sensul strict al cuvântului. Astfel se explică și apariția câtorva din aceste canoane apostolice ca 14 și 15. În canonul 15 din Nicea I,  aceste canoane 14 și 15 ale apostolilor, au fost practic reluate și clar reconfirmat caracterul lor de norme autoritare, cu un caracter juridic deplin, iar canonul 44 apostolic, se regăsește în canonul 17 al Cinciliului din Niceea[15], etc. Peste câteva secole mai târziu, întreaga colecție a celor 85 de canoane apostolice, dobândește un caracter independent, iar canoanle sale vin acceptate și confirmate ca și norme universal valabile, pentru întreaga Biserică Creștină de către Conciliul Trullan 691-692, prin canonul 2 și de către Conciliul din Niceea II, din anul 787, prin canonul 1.

Formula cu care sunt propuse canoanele de obicei, este stereotipă și va rămâne în timp cea care va caracteriza în mod evident și unic o normă bisericească. Cuvântul care denotă cum spuneam forma unei norme sau unui canon bisericesc este “Dacă” . De exemplu, canonul 54 apostolic:  «Dacă un episcop sau un preot, nu îl acceptă/primește pe cel căre se căiește de păcatul său și se schimbă, ci îl alugă/îndepărtează, să fie îndepărtat din rândul clericilor, deoarece contravine celor spuse de Cristos: că mai mare bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se întoarce... (Lc. 15. 7) »[16]. Structura alcătuiri normelor, reflecta încă influența mentaltății ebraice, care prevedea măsuri pentru cazuri concrete (dacă cineva nu…, atunci …aspectul punitiv), in comparație cu sistemul juridic roman, bazat pe categori abstracte și pe instituții publice și private.

Cele 85 de Canoane Apostolice, acoperă un numar mare de tematici diverse ca și: condițiile necesare unui candidat pentru a fi hirotonit diacon, preot sau episcop; clerul căsătorit; postul; statutul clerului, drepturile și obligațiile acestora; excomunicarea; botezul și împartășania; limitele teritoriale competente unui episcop; bunurile bisericești; sancțiuni pentu cei care aduc injurii autoritățiilor civile; cărțile inspirate și cele apocrife; dreptul penal; căsătoria; interzicerea de a vorbii cu evrei etc.

În această perioadă, anterioară a ceea ce vine numită pax constantiniana, (pacea constantinină) din 313, după edictul din Milano, majoritatea creștinilor sunt cetățenii romani, convertiți la creștinism, supusi sistemului juridic roman, inclusiv preoții și episcopii.

În ceea ce privește chestiunile exterioare ale comunității și cu caracter public ca și: acte de vânzare-cumpărare, donații, procese etc, creștinii respectau sistemul dreptului roman. În schimb, pentru atenuarea unui conflict între membri comunității, fără prea mari urmări, acesta era rezolvat pe cât posibil în interiorul comunității, conform versetelor 25 și 26 din Matei, capitolul 5, unde Cristos îndeamna: «Imapacă-te cu dușmanul tau cât timp ești încă pe drum laolaltă cu el, pentru ca dușmanul tău să nu te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul autorității, iar tu să sfârsești în închisoare. Cu adevarat îți spun că: nu vei ieși de acolo până nu ți-ai plătit și ultimul cent din ceea ce datorezi».

După edictul împăratului Constantin din 313, prin care creștinismului i-se acorda libertate de exprimare publică și iese din umbra persecuțiilor romane, acesta din urmă ajunge inevitabil să se impună alături de «structura romană și cultura greacă, care într-un rezultat final al simbiozei între cele trei elemente, aveau să dea naștere peste câteva secole imperiului bizantin»[17]. Astfel Biserica, încadrându-se perfect între aceste elemente greco-romane, le va folosi pe acestea asimilându-le în toate aspectele dimensiunii sale eccleziastice, pentru a-și îndeplini misiunea sa soteriologică (de mântuire a oamenilor, făcând cunoscut pe pământ mesajul divin).

Până acum, am putut observa cum a luat naștere idea că o comunitate religioasă, în cazul nostru cea creștină, care a început să se organizeze, tocmai pentru o mai bună funcționare și autoconștientizare a rolului sau, adoptând norme la început cu caracter ritualo-liturgic, apoi reguli de organizare și disciplină pentru membri propriei comunitatii, imprimând acestor norme un caracter juridic tot mai pregnant, inspirâdu-se inițial din modelul semitico-ebraic, apoi adoptând tot mai mult categoriile juridice romane.

Idea de a avea norme proprii, interioare, într-o comunitate activă, diferite ca și conținut sau cu un caracter religios, nefiind și în contradicție cu cele teritorial-politice, face parte din normalitatea, diversitatea și complexitatea naturii umane, care astfel se exprimă în toate dimensiunile sale. Comunitatea creștină, este una care aduna sub mantia sa, oameni din diferite culturi, cu diferite concepții de viață, din diferite pături sociale, din diferite teritorii și de diferite vârste, dar ceea ce a dat unitate acestui grup au fost 2 lucruri:

1. Doctrina pur religioasă și mesajul propus.

2. Puterea de a se autoguverna, organiza, disciplina și adapta în societate și în timp ca și comunitate religioasă, cu un specific al sau propriu, folosind tot ceea ce este necesar și licit ca să poata fi realizată partea doctinală. De exemplu, aici intră și dreptul, alături de celelate materii legate de religie: morală, teologie, liturgică, pastorală-socială, filosofie, istorie, muzică etc. Toate aceste, nu sunt altceva decât mijloace, prin care creștinismul a făcut și face tot posibilul să ajungă la scopul său final, indicat de către propria doctrină, adică conducerea omului la Dumneze și salus animarum (mântuirea sufletelor), ca și cel mai de preț lucru de dorit în această existență.

Un al doilea pas important, în idea evoluției dreptului canonic, a fost perioada elaborarii acestuia, într-un context istoric diferit de cel precedent, având tot sprijinul autorității imperiale, beneficiind și de o formă mult mai solemnă, de un caracter public-oficial, conferit de ceea ce numim astăzi, Conciliu Ecumenic.