Reflecţii de Valentina Alazraki
De Wlodzimierz Redzioch
La 13 martie, în urmă cu doi ani, lumea l-a cunoscut pe cardinalul argentinian Jorge Maria Bergoglio, mai cunoscut ca papa Francisc. Se ştia că arhiepiscopul de Buenos Aires era un tip un pic deosebit datorită modurilor în care trăia şi cum conducea pastoraţia, dar nimeni nu-şi imagina ce avea să facă odată devenit pontif. Pentru a face o evaluare cu privire la aceşti primi doi ani de pontificat, agenţia Zenit a intervievat-o pe Valentina Alazraki, jurnalistă şi scriitoare. Din 1974 corespondentă din Vatican a Televisa, cel mai mare network din lume în limba spaniolă; din 2005 colaborează şi cu W Radio. A început cariera sa de vaticanistă în 1974, în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea. Cu Ioan Paul al II-lea a participat la 100 de călătorii apostolice în străinătate. Este prima jurnalistă care l-a intervievat pe Ioan Paul al II-lea în ajunul călătoriei sale în Mexic, în ianuarie 1979.
Cunoscând istoria sa personală, experienţele sale, ţara şi continentul de provenienţă, faptul că era iezuit, dumneavoastră vă imaginaţi că pontificatul noului Papă avea să zguduie aşa de mult Biserica?
Când Francisc s-a arătat la Loja Bazilicii şi a rostit cuvintele "Bună seara", am avut senzaţia clară că în acel moment se termina cu adevărat pontificatul lui Ioan Paul al II-lea. Dar pentru a spune adevărul, prima apariţie a lui Francisc mi-a amintit apariţia Papei Wojtyła: lui Ioan Paul al II-lea ceremonierul îi spusese că nu trebuia să spună nimic şi trebuia să se limiteze la binecuvântare. În schimb el, stricând ceremonialul, i-a salutat pe credincioşi şi a rostit discursul în care a apărut vestita frază: Şi iată că Preadistinşii Cardinali au chemat un nou episcop de Roma. L-au chemat dintr-o ţară îndepărtată...". Francisc a făcut la fel, vorbind despre cardinalii care au mers să-l ia pe noul episcop de Roma "aproape la capătul lumii...". Această spontaneitate şi uşurinţa de a crea contactul cu mulţimea ale lui Francisc mi-au amintit de Ioan Paul al II-lea. Dar imediat după aceea s-a întâmplat un lucru nou: Papa Bergoglio s-a înclinat cerând credincioşilor binecuvântarea. Acest gest - primul dintr-o lungă serie - trebuia să ne facă să înţelegem că aveam de-a face cu un Papă diferit.
Am fost obişnuiţi să evaluăm pontificatele trecute analizând importanţa Magisteriului şi a călătoriilor apostolice cu impactul lor asupra Bisericii şi asupra lumii. După doi ani ai pontificatului Papei Francisc, documentele sunt puţine: o enciclică Lumen fidei despre credinţă, scrisă la patru mâini cu Papa emerit, şi exortaţia apostolică Evangelii gaudium despre vestirea Evangheliei în lumea actuală, care se consideră documentul programatic al pontificatului. Călătoriile în străinătate au fost 7 şi cu 9 ţări vizitate (Brazilia, Ţara Sfântă, Coreea, Albania, Strasbourg, Turcia, Sri Lanka şi Filipine). Privind astfel ar fi un pontificat normal. Cum de se vorbeşte deja despre pontificatul lui Francisc ca despre un eveniment "revoluţionar"?
Ori de câte ori cineva îl întreabă dacă este un Papă revoluţionar, Francisc răspunde că el nu se simte revoluţionar, dar că pune în act ceea ce au cerut cardinalii înainte de conclav şi că în fond se întoarce la originea Bisericii catolice şi la mesajul Evangheliei. Cred că există cu siguranţă o revoluţie în desfăşurare atât prin stilul pontificatului cât şi în tentativa de a schimba mentalitatea oamenilor şi mai ales a bărbaţilor şi femeilor din Biserică. Gesturile sale - cum ar fi să locuiască la "Sfânta Marta", să folosească o maşină obişnuită, să poarte pantaloni negri sub sutana albă - facă în aşa fel încât Papa să fie perceput ca un Papă revoluţionar. Această imagine este confirmată şi de faptul că Francisc vorbeşte mereu despre săraci.
În prima întâlnire cu noi jurnaliştii ne-a spus că ar fi voit o Biserică săracă pentru săraci. Desigur Biserica şi Papii au vorbit mereu şi s-au ocupat mereu de săraci - vezi opţiunea preferinţială faţă de săraci, enciclica Populorum progressio a lui Paul al VI-lea şi toată doctrina socială a Bisericii - însă Francis accentuează foarte mult această temă, atât prin cuvinte cât şi prin gesturi. Cât priveşte experienţa mea personală, eu vedeam în Ioan Paul al II-lea pe Papa, în sensul că el se simţea Papă şi reprezentant al unei instituţii milenare iubite şi respectate. Wojtyła a adăugat la acest rol oficial umanitatea sa. Cu Francisc s-a accentuat aspectul uman şi a diminuat, cred, rolul instituţional al Papei, aşa cum îl înţelegeam până astăzi.
Papa lui "cine sunt eu pentru a judeca?", foarte deschis faţă de cei îndepărtaţi, în omiliile sale de dimineaţă la "Sfânta Marta" ia în vizor, adesea cu cuvinte foarte dure, pe credincioşii catolici, dar şi pe preoţi şi episcopi, fără a vorbi despre criticile sale aduse Curiei exprimate la 22 decembrie 2014. Se pune întrebarea: de ce această continuă critică a tuturor ambientelor Bisericii? Această critică are de-a face cu lupta sa împotriva "mondenităţii" Bisericii?
Am auzit mulţi preoţi şi surori care se plâng spunând: "De ce Papa se ia de noi? Ne bate mereu cu băţul. Şi nu face asta cu oamenii care sunt departe de Biserică". Probabil că Papa vrea să schimbe radical mentalitatea credincioşilor. Eu, ca părinte, cred că tatăl este mai sever cu copiii, pretinde mai mult de la ei decât de la persoanele străine: pentru aceasta Francisc pretinde mai mult de la oamenii Bisericii. Dar este şi altceva: Papa vrea să apară celor care nu cred, fie ei indiferenţi sau ostili. Şi aceşti oameni sunt într-un fel atraşi de Francisc, le place de Francisc.
Cred că această critică a sa adusă Curiei şi mondenităţii în Biserică vine din mandatul pe care l-a primit de la Congregaţiile cardinalilor înainte de conclav. Mulţi cardinali criticau Curia Romană care într-un fel l-a "trădat" pe Benedict al XVI-lea. Şi noul Papă trebuia să facă şi el "curăţenie". Francisc face reformele structurale dar a simţit şi dorinţa de "a re-evangheliza" Curia: asta explică omiliile sale la "Sfânta Marta" şi la Curie. Dar nu se limitează la asta: Papa lansează tuturor catolicilor provocarea de a trăi credinţa în mod radical. Lui nu-i plac catolicii lâncezi.
Colegul nostru de la Le Figaro, Jean-Marie Guénois, îl numeşte pe Francisc "misionarul de incisivitate", interesat numai să-i convertească pe oameni la Cristos. Pentru aceasta Papa repetă că creştinismul nu este religia dogmelor şi interdicţiilor, nici religia pentru iniţiaţi, ci este religia "milostivirii lui Dumnezeu", fără "bariere de vamă". Sunteţi de acord cu această afirmaţie?
Am rămas foarte uimită când, la întoarcerea din Brazilia, vorbind cu jurnaliştii, Papa Francisc a răspuns la toate întrebările, dar când un coleg l-a întrebat de ce nu vorbea mult despre avort şi despre apărarea vieţii, el a părut supărat. A explicat foarte pe scurt că el este fiul Bisericii, deci poziţia sa este clară şi nu trebuie să vorbească în fiecare zi despre aceste teme. M-a uimit şi că în timpul aceleiaşi întâlniri cu jurnaliştii, Papa a mulţumit unei alte jurnaliste pentru întrebarea referitoare la lobby gay în Vatican. Este clar că există teme pe care le iubeşte mai mult decât pe altele, cu privire la care se simte mai în largul său.
Momentul cel mai dramatic al pontificatului a părut Sinodul despre familie unde s-au repetat într-un fel diviziunile care au avut loc în timpul Conciliului al II-lea din Vatican. Miza este foarte mare pentru că trebuie să se decidă dacă Biserica trebuie să încerce să schimba lumea în cheie evanghelică sau dacă trebuie s-o urmeze. Ce se va putea întâmpla în a doua sesiune a Sinodului din octombrie anul acesta?
Cred că va continua ciocnirea. Cred că Papa la un moment dat a spus: să punem toată cărţile pe masă, în libertate deplină, putem face asta pentru că aici sunt eu care sunt garant al învăţăturii.
După doi ani de pontificat, putem spune unde vrea să ducă Biserica Papa Francisc?
Francisc spune mereu că a venit la Roma cu valijoara sa şi că se gândea să se întoarcă în Argentina imediat după conclav, că nu are niciun proiect personal şi că se lasă condus de Duhul Sfânt.
(După Zenit, 11 martie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
