Biserica este datoare să transmită şi să dăruiască ceea ce a primit de la Fiul lui Dumnezeu. Ca şi creştini suntem deci şi noi chemați să revitalizăm esența misiunii noastre: vestea cea bună a iertării păcatelor şi deci a restabilirii comuniunii dintre om și Dumnezeu, împlinită prin patima, moartea şi învierea lui Isus Cristos, Mântuitorul nostru. Piedica de veacuri era moștenirea înveninată constituită de păcatul protopărinţilor noştri Adam şi Eva. O moștenire pe care Isus a asumat-o în momentul în care s-a înveșmântat în umanitatea noastră și a răscumpărat-o murind pe cruce, răstignit între un cer și un pământ unite din nou prin învierea sa.
Deși răscumpăraţi prin Preţiosul Sânge al Fiului lui Dumnezeu, fructul oprit din Grădina Raiului ne mai flutură prin minte și prin dorințe. Într-o formă sau alta, căpătând în funcție de rănile și de slăbiciunile noastre, forme, consistențe și culori diferite, ispitele ne iau în stăpânire clipe sau zile sau ani din viață, beneficiind la fel ca rodul dintru început de iluzoriile calităţi, din păcate atât de familiare nouă tuturor: bune de mâncat şi plăcute ochilor şi vrednice de dorit. Sfântul Anton al deşertului se întâlnește la un moment dat cu cel rău, pe care îl vede cu o mulțime de undiţe și o mulțime de momeli. Iar când îl întreabă de ce are atâtea, cel viclean îi răspunde că le prezintă oamenilor toată gama și cu una sau alta, după caz, oricum își împlinește perfida misiune.
Evanghelia de astăzi vrea să ne facă atenți asupra acestei realităţi: adevărata vindecare este cea sufletească. Și ea poate fi împlinită doar de Fiul lui Dumnezeu. Aici este cheia adevăratei fericiri și a adevăratei comuniuni cu Dumnezeu și între noi. Iar Postul Mare este momentul ideal în care să revedem viața noastră într-o astfel de cheie: punctele de sprijin pe care le oferim celui rău în viața noastră, prin păcatele, slăbiciunile și momelile în fața cărora cedăm mai ușor.
În fond, chiar dacă vom rămâne toată viața păcătoși în lupta cu ispitele noastre, un lucru esențial se schimbă atunci când trăim totul cu Cristos: la fel ca slăbănogul care nu mai este dus de pat, ci își duce el patul, aşa şi noi, nu vom mai fi duși sau conduși de slăbiciunile noastre, ci le vom duce noi pe ele înspre puterea vindecătoare a Fiului lui Dumnezeu. Din ele vom face lupta noastră, crucea noastră, luată zilnic în spate și dusă pe urmele Mântuitorului, cu răbdare, cu încredere şi mai ales cu speranţa că oricât de jos am cădea, Dumnezeu are braţele mai lungi decât căderea noastră.
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Mc 2,1-12
În vremea aceea intrând Isus iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Isus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu spiritul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: zic ţie: scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi dadeau mărire lui Dumnezeu, zicând: asemenea lucruri n-am văzut niciodată.
