Astăzi sunt fosta și vreau să vă împărtășesc experiența mea pentru ca voi să nu faceți aceleași greșeli ca și mine.
Când Sloane Bradshaw a divorțat de soțul ei după 10 ani de căsătorie, a petrecut luni de zile în care-l acuza pentru falimentul relației lor. El a înșelat-o și a abandonat-o. După cele întâmplate, cine ar fi putut să fie de vină? Începînd terapia, totuși, a trebuit să înfrunte realitatea: orice raport este construit în doi, și când acel raport se sfârșește amândoi sunt responsabili. Iată cele 4 lucruri pe care le-a înțeles Sloane.
E ușor să-ți iubești propriii tăi fii. Nu e nevoie de mare efort ca ei să vă iubească, indiferent de ceea ce faceți. Căsătoria este total altceva: înseamnă muncă (efort). Și de fiecare dată când simțeam căsătoria mea ca pe ceva care îmi cerea să fac un efort, sfârșeam prin a mă îndepărta ieșind cu copiii la plimbare. În general aceste ieșiri le făceam când soțul meu nu putea să fie împreună cu noi (să strice buna dispoziție). Îmi ziceam că așa e corect, deoarece el prefera să lucreze și nu-i plăcea când ieșeam toți împreună. Foarte des mergeam să dorm cu fiii mei, învinuindu-mi soțul că venea să doarmă foarte târziu. Ca și consecință, soțul meu și cu mine nu rămâneam aproape niciodată singuri, și nu erau nopți în care copiii să nu fie prezenți. Poate se întâmpla o singură dată pe an, în ziua aniversării căsătoriei noastre...
Părinții mei veneau des la noi, de multe ori apăreau fără să ne anunțe. Ne ”ajutau” cu lucrurile din casă, făcînd lucruri pe care nici măcar nu le ceream noi să le facă. Mergeam în vacanțe cu ei. Ne sfidau fiii în fața noastră. Frica mea de-a nu-mi răni părinții mă împiedica să le zic ceva. De puține ori am reușit să apăr autonomia familiei mele. Soțul meu era practic căsătorit cu întreaga mea familie.
Gândeam că iubirea ar avea ceva de-a face cu onestitatea, dar știm toți că adevărul doare. Încetul cu încetul simțindu-ne în largul nostru (să se citească: comozi) în relația noastră, am încetat să mai vorbesc frumos, gentil. Îl bârfeam când vorbeam cu prietenele mele, cu mama mea și cu colegii de la serviciu. Mereu. ”Crezi că nu a făcut asta?, ”De ce a făcut aia?, și așa mai departe.
În loc să ajut să crească autostima soțului meu, eu l-am călcat în picioare. Ziceam că munca lui nu e importantă, iar când pomeneam de prietenii lui o făceam tot timpul ofensator. Îl mustram tot timpul pentru că făcea rău lucrurile, dar în realitatea era doar pentru că făcea cum vroiam eu. Uneori vorbeam cu el ca și cu un copil. Controlam banii familiei noastre și fiecare bănuț pe care-l cheltuia. Chiar și în pat gândeam că face totul greșit reproșîndu-i tot timpul. În măsura în care căsătoria noastră se distrugea, mă concentram tot mai mult pe greșelile lui și pe lipsurile lui ca să-mi justific superioritatea. Numai aveam nicio urmă de respect față de el făcîndu-l să înțeleagă acest lucru foarte clar, repetîndu-i zilnic ca să știe.
Știu că sună straniu sugerînd că există un mod potrivit de a discuta, dar adevărul este că există. În general mențineam pacea în familia noastră abținîndu-mă când erau lucruri care nu mergeau bine. După cum vă puteți închipui, toate aceste lucruri mă înnebuneau și mă trasformau într-un vulcan de mânie care erupea într-un mod disproporționat. Și când vorbesc de ”mânie” mă refer la semnificația sa clinică. Când totul revenea la normal, îmi justificam mânia zicînd că femeia are o limită pentru lucrurile pe care le poate suporta. Astăzi, când privesc în trecut, mă văd ca o persoană care cu adevărat impunea frica în acele episoade. Scriu din cauza faptului că nu reușesc să cred că am fost oarbă atât de mult timp, că mi-am ascuns capul sub nisip. Sper că alte femei reușesc să revină la realitate în timp real și că vor privi bine în jurul lor. Chiar dacă e dureros să știu că soțul meu a decis să rezolve conflictele noastre culcîndu-se cu o altă femeie – văzînd că ar fi putut să ne ajute dacă făceam amândoi terapie – știu că nici eu nu-l îngrijeam.
Traducere: AMR
