de Donata Fontana
Nu cu mult timp în urmă, pe marile ecrane ale cinematografelor din lumea întreagă, a fost lansată ce-a dea treia parte din trilogia Iron Man. Personajul principal, un multimiliardar egocentric, dar în acelaşi timp şi filantrop, a cărui inteligenţă este folosită în domenii foarte importante pentru ştiinţa contemporană (fizică, mecanică, robotică, chimie, astrofizică etc.) este întruchiparea paradoxului moral contemporan: binele şi răul coexistă, cel puţin uneori, în acelaşi personaj, doar că şi atunci când acesta încalcă toate regulile, o face pentru un „bine” mai mare decât binele însuşi – mai simplu spus, în anumite circumstanţe „scopul scuză mijloacele”, o filozofie a vieţii profund contrară creştinismului.
Iron Man, alături de alţi super-eroi promovaţi în ultimii ani pe marile ecrane au un succes din ce în ce mai răsunător datorită incertitudinii aproape generalizate în societăţile contemporane; din ce în ce mai mulţi sunt cei care pierzându-şi credinţa, speranţa şi adevăratele valorile, visează ca astfel de „eroi” să vină printre noi pentru a face puţină curăţenie şi în vieţile noastre.
În orice caz, aceste personaje, filtrându-le comportamentul prin lumina raţiunii şi a învăţăturii Bisericii, ţinând mereu cont de faptul că aceşti super-eroi sunt plăsmuiri comerciale ale cinematografiei, ar putea să ne înveţe, mai bine spus să ne re-înveţe anumite aspecte importante prezente în viaţa noastră, precum polaritatea dintre bine şi rău, prin contrapunerea personajelor „bune” celor evident „rele”: această reţetă cinematografică nu este nimic altceva decât o reinterpretare comercială a eroilor din mitologia greacă - salvând omenirea de la distrugere, protejându-o de ea însăşi sau de duşmanii externi etc.
Un alt aspect foarte important al acestor noi figuri enigmatice şi magnetizante este transpunerea în „viaţa” lor a unor aspecte importante din viaţa de zi cu zi a muritorilor de rând: tentaţiile cărora trebuie să le facă faţă super-eroii pentru a-şi găsi drumul spre „absolut” (grandomanie, abandonarea misiunii încredinţate lor etc.), spre maturizarea şi împlinirea misiunii desemnate lor de o Forţă supremă care, de cele mai multe ori, nu vine precizată.
Uneori super-eroii sunt oameni obişnuiţi care, cu ajutorul tehnologiei, reuşesc să depăşească condiţia de muritori firavi şi impotenţi în faţa răului, nu de puţine ori înlocuind parcă forţa protectoare a Dumnezeului atotputernic - exceptând poate anumiţi super-eroi mai „tradiţionali” care recunosc că există doar un singur Dumnezeu, iar Acesta este atotputernic (precum Capitan America).
Creştinii nu trebuie să spere (în zadar) că astfel de super-eroi vor reinventa societatea în care trăim, pentru că însuşi Dumnezeu s-a făcut părtaş vieţii noastre prin întruparea Fiului Său, Isus Cristos, care ne ghidează prin lumea zbuciumată şi ne dă o forţă mult mai mare decât a unor bieţi super-eroi cinematografici care nu vor putea niciodată să devină super-oameni.
Mai mult, fiecare dintre noi, prin participarea la viaţa Bisericii şi participând la Sfintele Sacramente, devenim „super-oameni” a căror forţă spirituală nu poate fi depăşită de nicio tehnologie.
Sursa:www.lanuovabq.it
