Timpul liturgic al Postului Mare, marcat de pocăință, fapte de caritate trupească și sufletească, rugăciune și post, deschide înaintea creștinilor perspectiva reînnoirii interioare, atât la nivel personal cât și la nivel comunitar, pentru a celebra cu bucurie solemnitatea Învierii Domnului.
Dintre practicile catolice de pietate care s-au impus în decursul veacurilor și au lăsat o puternică amprentă asupra culturii, artei și spiritualității creștine, se numără și ”Calea Crucii”, itinerarul celor paisprezece stațiuni în care ochiul inimii îl contemplă cu emoție și participare pe Cristos, de la condamnarea sa la moarte până la ultima picătură de viață dăruită „pentru noi și pentru a noastră mântuire”.
”Calea Crucii” străbătută de Cristos până pe Calvar a devenit astfel imaginea prin excelență a oricărui drum de suferință, simbolul celor care, știuți sau neștiuți, din arenele romane, lagărele de concentrare sau patul unui spital, au îmbrățișat cu credință crucea vieții. Au dus-o până la capăt, până la ultima suflare, cu speranța că suferința, violența și moartea nu au ultimul cuvânt. O încredere de neclintit alimentează o atare speranță: cine își duce cruce nu este niciodată singur, îl are întotdeauna alături pe Cristos.
În ultimele zile circulă în social-media o pictură în stil naiv. Isus înveșmântat cu o tunică portocalie, cade la pământ sub povara crucii, iar în urma lui, o procesiune simbolică, în care un șir de oameni, cu chipul brăzdat de încercare și fruntea îngândurată, dar purtând o tunică la fel cu cea a lui Isus, sunt împinși de la spate de alți oameni, cu chipul mascat și îmbrăcați în negru din cap până-n picioare. Aparent, s-ar spune că este vorba de reproducerea pe pânză a unei imagini dintr-un video de violență difuzat de așa zisul Stat Islamic după uciderea creștinilor copți egipteni pe țărmurile neidentificate ale Libiei. În realitate, pictura interpretează în cheie actuală ”Calea Crucii”, calea omului doborât de o violență care pare cu atât mai absurdă cu cât este comisă în numele unei religii.
Elocvente, în această privință, cuvintele episcopului copto-catolic de Giuzeh, mons. Anba Antonios Aziz Mina: ”Înregistrarea video cu execuția celor 21 de copți a fost realizată după un scenariu cinematografic înfiorător cu scopul de a crea teroare. Și totuși, în acel produs diabolic de ficțiune și oroare sângeroasă, se vede că unii martiri, în momentul execuției lor barbare, repetă «Doamne Isuse Cristoase!». Numele lui Isus a fost ultimul cuvânt care a ieșit de pe buzele lor. Ca în patimile primilor martiri, s-au încredințat Celui care în câteva clipe avea să-i primească la El. Au celebrat astfel biruința lor, o biruință pe care nici un călău nu va putea să o mai răpească. Acel nume șușotit în ultima clipă a fost ca un sigiliu al martiriului lor”.
Imaginea pictorului creștin a fost comentată și de priorul Comunității monastice de la Bose, Enzo Bianchi, într-un articol al cotidianului italian ”La Stampa”. ”În acest an – notează Bianchi – Bisericile creștine nu vor celebra la aceeași dată sărbătoarea Paștelui și, cu toate că din mai multe părți, și în special de la patriarhul Bisericii Copte, Tawadros al II-lea, vin mereu îndemnuri de a da mărturie împreună pentru credința în învierea lui Isus Cristos, acest semn elocvent încă nu este posibil. Pe cale de consecință, nici Postul Mare nu are aceleași date. Și totuși, evenimentele tragice din aceste zile au unificat toate Bisericile creștine pe același plan de suferință și lacrimi chiar în momentul în care cele din Apus intrau în timpul de convertire și pocăință ca pregătire la sărbătoarea Paștelui. În acest sens – continuă Enzo Bianchi – mitropolitul Onofrie al Kievului, întâistătătorul Bisericii ortodoxe ucrainene, a îndemnat credincioșii și concetățenii să trăiască zilele de obicei sărbătorești de dinaintea Postului Mare într-un climat de rugăciune, post și pocăință. ”Timpul de față - a spus mitropolitul făcând referință la drama din Ucraina - nu este unul de distracție și plăcere. Este momentul rugăciunii și al postului, momentul ispășirii păcatelor pentru viitorul țării și al celor care vor trăi în această țară”.
(…) Dar evenimentul cel mai sângeros care în mod și mai tulburător i-a unit pe creștinii de toate confesiunile a fost uciderea barbară din Libia a douăzeci și unu de muncitori creștini copți, uciși de mâna auto-intitulatului Stat Islamic. Papa Francisc, la aflarea știrii, nu a ezitat să facă un gest liturgic nemaiauzit, să comemoreze creștini de altă confesiune la celebrarea catolică a Euharistiei: «Să oferim această Sfântă Liturghie pentru cei 21 de frați ai noștri copți, înjunghiați pentru simplul motiv de a fi creștini. Să ne rugăm pentru ei, ca Domnul să-i primească la El ca pe martiri, [să ne rugăm] pentru familiile lor, pentru fratele meu [patriarhul copt] Tawadros, care trece printr-o mare suferință». Cuvinte de mare intensitate spirituală – notează Enzo Bianchi – dar, chiar mai înainte, de profundă participare la suferință. Și evocarea termenului «martir» nu este întâmplătoare. Media din toată lumea au preluat ceea ce au transmis ambientele copte și anume, faptul că acei simpli muncitori imigranți, în momentul în care erau uciși au invocat numele lui Isus Cristos, s-au încredințat lui, nu au tăgăduit credința care constituie singurul motiv al acelei morți violente.
Imaginile provin dintr-o localitate necunoscută din Libia, pe malurile Mării Mediterane, și au fost realizate și difuzate cu cele mai sofisticate tehnici moderne, și totuși ne trimit cu gândul direct la «Acta martyrum», relatări seci dar eficace despre martiriul îndurat de creștinii din primele secole – din care unii au fost dați la moarte pe aceleași țărmuri ale uciderii din aceste zile – care în fața tribunalelor, a milițiilor înarmate, a judecătorilor și împăraților, întăreau prin moarte sensul pe care l-au dat vieții lor întregi.
Erau oameni simpli, creștinii copți, emigranți pe motiv de muncă, preocupați pentru familiile pe care le-au lăsat la El Minya, în Egipt, după cum oameni simpli erau cei paisprezece croați înjunghiați acum douăzeci de ani pe un șantier din apropierea mănăstirii Tibhirine, în Algeria, când coșmarul fundamentalist din această țară ajunsese la apogeu. Asemenea confraților lor, acești creștini copți (…) purtau pe braț încă de la botezul lor un singur tatuaj, crucea lui Cristos, pentru ca, chiar dacă cuvintele n-ar fi reușit să exprime credința lor, aceasta să fie mărturisită de trupul lor.
Este ecumenismul sângelui, evocat deseori de papa Francisc: de la asasinii brutali vine recunoașterea paradoxală a faptului că discipolii Domnului sunt «una», una între ei și una cu Domnul lor. Nicio diferență de limbă, rit, calendar, formulări teologice, nicio dispută seculară nu rezistă în fața faptului că acești creștini copți – asemenea confraților martiri din alte confesiuni – sunt pur și simplu «creștini», discipoli ai lui Cristos prin toată viața lor, până la a-și da viața pentru El. Uneori, martirul este eliminat pentru că faptele și cuvintele lui i-au deranjat pe cei care comit răul fără a fi trași la răspundere – gândul merge la episcopul Romero sau la pr. Pino Puglisi – cu alte cuvinte, este ucis pentru ceea ce «face», alteori, ca aici, doar pentru ceea ce «este» și nu renunță să fie: unul care îl mărturisește pe Cristos (...)”.
