“Dragă mamă,
Nu am prea multe amintiri de când eram foarte mică.
Păstrez din perioada aceea doar câteva frânturi neclare: covorul cu dungi pe care mă jucam în camera mea, cana roșie din care beam lapte în fiecare dimineață, faptul că mi-era frică de subsolul blocului, bolovanul acela mare pe care îmi plăcea să mă urc în drum spre grădiniță...
Cam astea ar fi toate amintirile mele de până la vârsta de 5 ani. Sau, mai exact, astea AȘ VREA să fie toate amintirile mele de până la vârsta de 5 ani. Pentru că, din păcate, nu sunt toate. Mai am și altele:
- mi-amintesc, de exemplu, și când ți-am vărsat cafeaua în poală (alergam prin casă) și tu ai bombănit ca pentru tine, în timp ce te stergeai nervoasă: “Ce mi-o fi trebuit mie copil?”
- mi-amintesc și când m-am încurcat la poezia pe care o repetam pentru serbare și tu ai exclamat, punându-ți mâinile în cap: “Of, toantă mai ești!”
- mi-amintesc și când m-am îmbrăcat într-o dimineață cu dresul invers și tu l-ai întrebat pe tata, oarecum resemnată: “Oare cum o să se descurce fata asta în viață?”
Da, mi-amintesc și lucrurile acestea. Ele mi-au rămas cumva fixate în minte și – iată – le revăd foarte clar și acum, deși au trecut aproape 20 de ani de când s-au întâmplat. Și să știi că nu le-am uitat niciodată.
Poate că erai stresată de ceva în momentele acelea. Poate că aveai prea multe treburi de rezolvat, și la serviciu, și acasă. Sau poate că, pur și simplu, te durea capul și chiar n-aveai nevoie de boacănele mele.
Dar nu trebuia să te descarci pe mine. Eram doar un copil care habar n-avea de problemele tale (oricum nu le-ar fi înțeles), dar care, din nefericire, a trebuit să încaseze niște remarci complet nepotrivite pentru lumea lui.
M-au afectat acele remarci? Nu știu, posibil. Poate că remarcile acelea m-au descurajat într-o oarecare măsură. Poate că ele m-au făcut mai timidă. Poate că din cauza lor nu m-am «descurcat în viață».
Repet, nu știu dacă și în ce fel m-au afectat acele remarci. Dar, oricum, faptul că mi le amintesc și astăzi, după 20 de ani, trebuie să însemne ceva.
Ceea ce știu în schimb foarte clar, cu maximă certitudine, este că mi-ar fi plăcut ca tu să nu le fi spus niciodată.
Și la fel de clar știu că eu nu voi spune niciodată, în nicio circumstanță, ceva asemănător copilului meu. Și asta deoarece sunt convinsă (din propria mea experiență) că o remarcă dură, sarcastică sau umilitoare este ultimul lucru pe care trebuie să-l audă un copil.
Da, te cert puțin. E o ceartă inversă dacă vrei, de la copil la părinte, și nu o ceartă obișnuită, de la părinte la copil. Dar ca orice ceartă de acest gen, ea are doar rolul de a așeza lucrurile pe cel mai bun făgaș. Atât. Și sunt sigură că înțelegi acest lucru.
Ești mama mea și te iubesc oricum.
Așa cum știu că și tu mă iubești oricum.
Cu drag,
Copilul tău”
