Căsătoria şi „cea de-a doua nuntă” la Conciliul din Trento (V)

(Partea IV: AICI)

Biserica în Antichitate

Ce înţelegea Biserica în Antichitate prin „indisolubilitate”? Biserica primelor secole opunea legii civile, care considera drept legitime repudierea şi divorţul, porunca evanghelică de a nu rupe căsătoria şi de a respecta porunca Domnului: „..ceea ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Mt. 19,6). Creştinul nu e ferit de pericolul unei căsătorii eşuate şi de tentaţia de a încheia o altă căsătorie.  Acest păcat, ca oricare altul, nu este îndepărtat de la mila lui Dumnezeu, iar Biserica  are şi revendică puterea de a-l ierta. E vorba de a aplica mila şi înţelegerea pastorală, care ţin cont de slăbiciunea şi starea de păcat a omului. O asemenea îngăduinţă a rămas în tradiţia orientală sub numele de oikonomia[i]; chiar recunoscând indisolubilitatea căsătoriei proclamată de Domnul ca icoană a unirii dintre Hristos şi Biserică, mireasa Sa, tradiţia pastorală vine în întâmpinarea problemelor soţilor care trăiesc situaţii în care căsătoria lor nu mai poate fi recuperată. După o judecată din partea episcopului şi după o perioadă de pocăinţă, credincioşii pot să se împace cu Dumnezeu, noua căsătorie poate fi declarată ca fiind validă şi pot fi primiţi la Euharistie.

La formarea unei tradiţiei atât de tolerante a contribuit o interpretare a poruncii Domnului asupra indisolubilităţii (Mt.19,4-6) înţeleasă ca o normă etică ideală spre care creştinul trebuie să tindă în mod continuu, iar nu ca o normă juridică. De altfel, în primele veacuri Biserica considera adulterul unul dintre păcatele cele mai grave, împreună cu apostazia şi cu crima, iar episcopii aveau puterea de a dezlega toate păcatele, chiar şi cele privitoare la infidelitatea conjugală şi la încheierea unei noi uniuni.

Se pare că Biserica nu a intervenit niciodată în mod explicit împotriva tradiţiei orientalilor. Problema a fost ridicată într-adevăr de către Papa Eugeniu al IV-lea în Conciliul de la Florenţa, după ce în 6 iulie 1439 a fost semnat decretul de unire cu orientalii. Papa vroia să sublinieze împreună cu episcopii că unele puncte nu au dispărut (de exemplu practica desfacerii căsătoriei şi a unei noi nunţi). Părinţii orientali s-au declarat incapabili de a răspunde şi lipsiţi de mandatul vreunei precizări înainte de a-i fi consultat pe împărat şi pe ceilalţi episcopi. Cât priveşte părerea lor, asemenea probleme nu erau binevenite în acel moment, iar ei ar fi continuat a face ceea ce era drept deoarece nu se încheiau căsătorii fără un motiv valid.

Concluzie

Acest episod petrecut în timpul Conciliului pare a fi uitat de istorie, nefiind de obicei menţionat. Este grăitoare, în jurnalele Conciliului publicate împreună cu Acta, liniştea secretarilor, mereu prezenţi, scrupuloşi, riguroşi în a documenta fiecare episod. Acest episod lipseşte totuşi. O damnatio memoriae? Astăzi pare ciudat faptul că în Conciliul în care se afirmă indisolubilitatea căsătoriei nu se condamnă a doua nuntă pentru catolicii de tradiţie orientală. Şi totuşi aceasta este istoria: o pagină de compasiune evanghelică pentru acei creştini care trăiesc în suferinţă o situaţie matrimonială eşuată care nu mai poate fi repusă pe făgaşul normal. Este totodată şi un eveniment istoric cu vădite implicaţii ecumenice.

Traducere: Octavian FRINC după G. PANI, „Matrimonio e «secondo nozze» al Concilio di Trento” în La Civiltà Cattolica (3943), 4 octombrie 2014, pp. 30-32.