Fenomenul apariţiilor mariane în viziunea Bisericii

În contextul celebrării primei apariţii a Sfintei Fecioare Maria la Lourdes (11 Februarie 1858), este bine de reamintit faptul că fiecare creştin trebuie să trăiască şi să participe în mod conştient la aceste evenimente miraculoase şi să se bucure cu Biserica şi în Biserică.

Fenomenul apariţiilor sau revelaţiilor mariane nu aparţine doar timpului nostru, ci se extinde la arii culturale mai diferite. Trebuie analizat fenomenul marian, studiat statutul teologic şi descoperită semnificaţia pe care o are în timpul nostru, pentru a şti ce atitudine să luăm. Apariţiile Fecioarei Maria, numite în literatura ştiinţifică apariţii mariane, au o vechime istorică, a cărei existenţă nu poate fi ocolită. Amploarea lor, şi mai ales un grad de manifestare obiectiv, obligă ştiinţa să accepte faptele; apariţiile mariane nemaiputând fi clasate în tărâmul strâmt al iluziilor, al halucinaţilor.

Apariţiile înseamnă, în terminologia bisericească, acele expresii psihice în care obiectul apariţiei (de obicei o persoană sau mai multe), inaccesibil experienţei vizuale şi auditive normale a omului, intră în sfera simţurilor. În principiu, apariţiile sunt posibile: Dumnezeu dispune întotdeauna în deplină libertate şi putere de legile naturale ale creaţiei sale, fiind astfel în stare să dea mărturie, şi în mod sensibil, despre sine însuşi şi despre realităţile care transcend câmpul experienţei[1]. Apariţiile sunt fenomene sau experienţe prin care obiecte sau persoane invizibile ajung să fie văzute de om. Singurele apariţii reale sunt cele voite de Dumnezeu care, ca stăpân al legilor naturale create de El, poate arăta sau manifesta realităţi ce depăşesc experienţa senzorială. Atitudinea generală corectă faţă de aceste fenomene este aceea de a nu le dori şi a nu le cere, lăsându-le la atitudinea lui Dumnezeu.

Totuşi explicaţia acestui termen de apariţie nu este univocă, deoarece depinde de percepţia celui care examinează fenomenul.

Psihologul care nu pleacă de la credinţa religioasă, apariţia o asociază cu un „mecanism halucinatoriu”, adică o percepţie fără obiect, el este tentat de judecarea vizionarilor, clasificând apariţiile între bolile psihice, produse de inconştient, care acţionează asupra imaginaţiei, făcând să fie perceput ca real obiectul unei dorinţe; cu toate acestea, există o diferenţă între bolnavul psihic şi adevăratul vizionar, care spre deosebire de primul, are simţul realităţii, linişte sufletească şi refuză orice exhibiţionism, în ciuda asemănării mecanismelor halucinatorii şi de viziune, nu se poate accepta o asemănare şi o identificare între aceste fenomene.

Teologul pleacă de la posibilitatea pe care Dumnezeu o are de a se arăta în istorie, printr-o serie de semne obişnuite sau neobişnuite; el defineşte apariţiile ca experienţe psihice, în care obiecte (persoane) neobservabile, cu facultăţile obişnuite ale vederii şi auzului, adică printr-o experienţă comună, intră în mod supranatural în sfera simţurilor. Apariţiile sunt caracterizate de două elemente în sens riguros. Primul, o persoană care de regulă se află în afara câmpului normal al experienţei noastre senzoriale, şi celălalt element îl constituie percepţia acesteia de către vizionari prin cunoaştere sensibilă[2].

Codul de drept canonic nu cuprinde nici o legislaţie privitoare la apariţii sau manifestări miraculoase; nu există prin urmare nici o procedură oficială. Doar o practică a Scaunului Apostolic şi a episcopilor  operează în aceste cazuri, această practică este foarte prudentă deoarece Biserica vrea să procedeze cu seriozitate şi precauţie, separând adevărul de eroare.

Documentele Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei stabilesc anumite criterii: informaţii suficiente, adică o examinare atentă a faptelor prin culegerea de mărturii demne de crezut. Apoi dacă conţinutul apariţiilor contrastează cu revelaţia biblică interpretată de Biserică, fenomenul va fi reţinut ca neautentic, deoarece Dumnezeu nu se contrazice. Transparenţa priveşte funcţia de serviciu a apariţiilor, care sunt orientate pentru Dumnezeu şi fraţii din biserică şi din lume, şi nu asupra persoanei vizionarului sau a vreunui rit sau idee bizară[3]. În ceea ce priveşte sănătatea şi boala vizionarilor, trebuie constatate şi din partea medicilor şi psihiatrilor pentru a separa net halucinaţiile de viziuni.

Trebuie precizată valoarea apariţiilor şi în raport cu revelaţia fundamentală concentrată în Isus Hristos. După Scriptură, adevărata şi definitiva apariţie şi revelaţie este Isus Hristos, eveniment central al istoriei mântuirii (cf. Gal 4,4). În Hristos se termină revelaţia lui Dumnezeu faţă de lume, în El fiind deplinătatea mântuirii şi manifestarea definitivă a chipului lui Dumnezeu. Apariţiile sunt prezente în Biserică, dar ele nu pot să suprime sau să completeze revelaţia care se află deplin în Isus Hristos, ci sunt în serviciul acesteia. O credinţă bazată doar pe viziuni şi miracole e imperfectă dacă nu dă roade. Creştinii, primind cu bucurie viziunile şi revelaţiile ca dar al lui Dumnezeu, vor evita să schimbe credinţa pentru a trăi după viziuni.

Pe lângă revelaţia sau descoperirea generală, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, din care Biserica ne învaţă adevărurile ce trebuie să le credem, există şi revelaţii particulare. Scopul lor este de a explica şi a întări anumite adevăruri ce se cuprind în descoperirea generală şi a îndemna pe oameni la mântuire. Dar ele nu se impun credinţei noastre ca şi ceea ce ne învaţă Domnul Hristos prin Biserică. Nu trebuie deci să credem, fără garanţii, aceste descoperiri, căci există şi false (diavolul încearcă să le imite pentru a induce în eroare). Dar nici să le respingem ca necredincioşii, ci să primim îndemnurile ce ni le transmit pentru mântuire, atunci când sunt confirmate de Biserică ca fiind autentice.

Între revelaţiile particulare şi Revelaţia Hristică există mai întâi un raport de subordonare. Revelaţiile particulare nu fac altceva decât să aducă în prim plan sau să scoată în evidenţă unele adevăruri pe care noi oamenii le-am uitat, cufundându-ne poate în păcat, şi oferindu-ne sfaturi practice pentru înaintarea în viaţa creştină fără însă a se abate de la Revelaţia Hristică. Izvorul din care revelaţiile particulare „se adapă” este Revelaţia Hristică. Între aceste două tipuri de revelaţie mai există şi un raport de asemănare. Revelaţia particulară nu poate aduce nimic nou sau în plus Revelaţiei Hristice, deci revelaţia particulară trebuie să fie la fel cu cea Hristică pentru a putea fi validă. În ceea ce priveşte finalitatea pe care acestea două o au, există tot un raport de asemănare: atât Revelaţia Hristică cât şi cea particulară nu urmăresc altceva decât să ne unească mai profund cu Creatorul nostru.

Învăţătura Bisericii face o distincţie între „revelaţia publică” şi „revelaţiile private”. Între cele două realităţi există o diferenţă nu doar de grad, ci de esenţă. Termenul „revelaţie publică” desemnează acţiunea revelatoare a lui Dumnezeu destinată întregii omeniri, care şi-a găsit expresia sa literară în cele două părţi ale Bibliei: Vechiul şi Noul Testament[4].

Conceptul de „revelaţie particulară” se referă la toate viziunile şi revelaţiile care se verifică după încheierea Noului Testament. Catehismul Bisericii Catolice afirmă în această privinţă spunând că: „Pe parcursul istoriei au fost revelaţii zise  «private», dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii… Rolul lor nu este de a  «completa» revelaţia definitivă a lui Cristos, ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei”[5]. Autoritatea revelaţiilor particulare este esenţial diferită de unica revelaţie publică: aceasta cere credinţa noastră; în ea de fapt, prin intermediul cuvintelor umane şi ale medierii comunităţii vii a Bisericii, Dumnezeu însuşi ne vorbeşte. Revelaţia particulară este un ajutor pentru această credinţă şi se manifestă ca fiind credibilă tocmai pentru că ne îndreaptă către unica revelaţie publică.

Criteriul pentru adevărul şi valoarea unei revelaţii particulare este deci orientarea sa către Hristos însuşi. Când revelaţia particulară ne îndepărtează de El, când ea devine autonomă sau de-a dreptul se pretinde a fi un alt plan de mântuire şi mai bun, mai important decât Evanghelia, atunci ea nu vine cu siguranţă de la Spiritul Sfânt, care ne călăuzeşte în cadrul Evangheliei şi nu în afara acesteia. Aceasta nu exclude faptul că o revelaţie particulară pune noi accente, face să apară noi forme de pietate sau le aprofundează şi le extinde pe cele vechi. Dar în toate acestea trebuie totuşi să fie vorba de o alimentare a credinţei, a speranţei şi a carităţii, care sunt pentru toţi calea permanentă a mântuirii.

Este important ca revelaţiile particulare să le privim în lumina revelaţiei lui Hristos. Centrul unei viziuni se dezvăluie pornind de la ceea ce este centrul unei „profeţii” creştine la modul absolut: centrul este acolo unde viziunea devine apel şi călăuză către voinţa lui Dumnezeu.

Vorbind despre apariţii, recordul absolut îl deţine Sfânta Fecioară. Şi e normal ca apariţiile ei să fie cele mai numeroase. Ea fiind cea mai apropiată de Hristos, e cea mai apropiată totodată de mădularele trupului mistic al lui Hristos. În acest trup mistic ea deţine funcţia de mamă. Biserica Catolică este foarte reţinută şi prudentă faţă de aceste fenomene ale apariţiilor. Toate cazurile semnalate de apariţii mariane sunt verificate extrem de riguros şi după criterii foarte drastice de către comisii conduse de înalţii prelaţi.

Tratând despre revelaţiile particulare, de fenomenul apariţiilor mariane, trebuie să amintim şi de criteriile de discernământ în ceea ce priveşte autenticitatea acestui fenomen şi de a-l putea distinge de falsele iluzii şi halucinaţii. Atunci când o persoană declară că a avut o apariţie a Fecioarei Maria, cum se poate afla dacă este vorba de o apariţie autentică, dacă este chiar Fecioara cea care se manifestă, sau dacă acest fenomen este dat de un alt ordin, sau are o altă explicaţie: halucinaţie, isterie, excrocherie, impostură, iluzie, înşelăciune a diavolului?

Discernământul nu revine de drept nici unui teolog, nici unui medic, nici unui psiholog, ci doar autorităţii ecleziastice. Hristos i-a dat Bisericii mandatul să păzească tezaurul credinţei, să recunoască, interpreteze, aprobe ceea ce vine de la Dumnezeu şi chiar să opereze acest act dificil de discernământ între o manifestare celestă autentică şi un fenomen pur subiectiv, venind de la demon. Recunoaşterea apariţiilor şi aprobarea pelerinajelor sunt actele Magisteriului Bisericii, unde se află angajată autoritatea sa.

Sunt trei criterii de discernământ^[6]: primul criteriu este conformitatea mesajului transmis cu Revelaţia şi tradiţia doctrinală a Bisericii. Fecioara Maria nu poate dezminţi nici pe Fiul săi, nici Biserica asistată de Spiritul Sfânt în exerciţiul Magisteriului său.

Al doilea criteriu este cel al veracităţii (sincerităţii) vizionarilor. Ancheta începe totdeauna prin examenul aprofundat al personalităţii lor: echilibru psihic, condiţii de viaţă, maturitate. Această anchetă este delicată şi comportă multe investigaţii. Trebuie, în mod special, să se verifice să nu fie manipulaţi vizionarii de către adulţi, atunci când vizionarii sunt copii sau adolescenţi, sau chiar adulţi uşor impresionabili, care pot fi sugestionaţi.

Al treilea criteriu este proba timpului şi a multiplicităţii semnelor pozitive. Sunt necesare numeroase semne pentru a stabili cu certitudine dacă este Dumnezeu cel despre care este vorba. Unul dintre semnele cele mai decisive este „miracolul”. Dar şi aici cunoaştem prudenţa Bisericii. Există fapte extraordinare care nu vin în mod necesar de la Maria sau de la Dumnezeu. Isus însuşi ne avertizează: „Se vor ridica hristoşi falşi şi profeţi mincinoşi şi vor înfăptui semne mari şi lucruri uimitoare, încât să-i înşele, de se poate şi pe cei aleşi” (Mt 24,24).

Atitudinea cea mai potrivită în faţa apariţiilor mariane este cea a unei deschideri prudente. Dumnezeu poate interveni în istorie, dar după deplina revelaţie a lui Hristos, trebuie să rămânem prudenţi în a da atenţie acestor posibile intervenţii. A nu alerga la miracole nu înseamnă însă a rămâne indiferent. Odată ce s-a stabilit seriozitatea fenomenului prin criteriile deja enumerate, acestea trebuie primite cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi Maria. Întâlnirea cu sanctuarele este de multe ori mediul providenţial pentru descoperirea chipului biblic al Mariei, pentru convertire sau pentru pregătirea viitorului omenirii. Orice apariţie mariană cu semne şi caractere credibile întăresc legătura noastră cu Mama lui Dumnezeu; prin aceste apariţii, Fecioara îşi exercită misiunea de a-i ajuta pe toţi fiii, oriunde ar fi ei, să se regăsească în Hristos, adevărata cale spre Casa Tatălui.

Pr. Aurel Rus