Cea de a 19-a ediție a Zilei Mondiale a Vieții Consacrate, celebrată de Biserică în sărbătoarea Prezentării lui Isus la Templu, a fost marcată într-un mod deosebit de persoanele consacrate care activează în Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti. În cursul după amiezii de duminică, 1 februarie a.c., membrii din diferite ordine, congregaţii, institute religioase ori mişcări ecleziale s-au întâlnit în aula „Fericitul Anton Durcovici” a Institutului Teologic Romano-Catolic din București, unde au ascultat o conferință pe marginea magisteriului Bisericii dedicat vieții consacrate, iar apoi au participat la Sf. Liturghie solemnă celebrată în Catedrala Sf. Iosif, prezidată de IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București.
„Omilia sunteți voi”. „Dacă sunteți o familie, sunteți deja o omilie, o omilie reală”, le-a spus în cadrul predicii Pr. Marius Taloş, S.J., superiorul regional al Părinţilor Iezuiţi din România, persoanelor consacrate participante la Sf. Liturghie din Catedrală. Părintele a explicat apoi că termenul „omilie”, înainte de a desemna o scriere bisericească adresată unui public într-un cadru liturgic, se referea la o adunare a unor persoane familiarizate unele cu altele. De asemenea, a adăugat că în literatura patristică din primele secole, călugării și călugărițele erau numiți „oameni îmbunătățiți”, adică „erau abia la început, abia porniseră pe drumul către singurul Bine, către singurul Bun, care este Dumnezeu”. Ţinând cont de această caracteristică a persoanelor consacrate, Pr. Taloş le-a propus participanţilor la Liturghie o „lectură” din „omilia de faţă”, subliniind trei aspecte ale vocaţiei persoanei consacrate.
„Buni de legat”. Amintind că prin profesiunea sfaturilor evanghelice ale curăţiei, sărăciei şi ascultării persoanele consacrate sunt legate – „nu o dată, ci de trei ori” – de Cel care le-a chemat, de Cristos, Pr. Taloş i-a provocat pe cei prezenţi la o reflecţie, adresând câteva întrebări: „Avem noi curajul că manifestăm bucuria legămintelor, bucuria voturilor? Constituie pentru noi legămintele un motiv de bucurie? Sau păcătuim printr-un exces de discreție, când vine vorba de ele?” Făcând apoi o paralelă cu Ulise, care s-a legat de catarg, în momentul în care a trecut prin fața insulei vrăjitoarei Circe și a sirenelor, pentru a se rezista dorului de casă și pentru a se feri de primejdia ispitelor, părintele a subliniat că şi persoanele consacrate pot cunoaşte „însutit impactul și puterea sirenelor din timpurile noastre”. „De aceea, să ne apropiem de legăminte, ca de unica salvare. Nu trăim o perfecțiune opțională a sfaturilor evanghelice, ci o luptă pe viață și pe moarte”. Părintele a amintit, totodată, că forța legămintelor „are și o forță ecumenică, și o virtute eclezială, în sensul cuvintelor Sf. Ignațiu de Loyola, de sentire cum Ecclesia [„a simți cu Biserica” – n. ed.]. Nu suntem o Biserică în Biserică, ci suntem parte din una și aceeași Biserică”.
„Buni de pus la rană”. Persoanele consacrate, atât prin exemplul personal, cât şi prin operele institutelor din care fac parte, „îi ating pe cei bolnavi trupeşte sau sufleteşte. Şi nu numai că-i ating, ci rămân alături de ei”. „Este cea dintâi şi cea mai mare manifestare a Învierii”, a spus părintele, amintind prima poruncă dată de Cristos ucenicilor înainte Înălţare (cf. Evangheliei după Sf. Matei): să pună mâna peste cei bolnavi şi să-i vindece. „Suntem noi oare buni de pus la rană?” a întrebat preotul iezuit, făcând apoi trimitere la imaginea degetului lui Toma care a atins rana lui Cristos şi astfel apostolul a crezut în Învierea Domnului. „Suntem noi astfel de degete care, ating rănile Trupului lui Cristos, devin credibile în societatea de astăzi, în Biserica de astăzi? Sau avem o pudoare în faţa rănilor şi în faţa mărturiei vieţii consacrate?” Referindu-se apoi la cuvintele cu care Isus i-a definit pe ucenicii săi când le-a spus: Voi sunteţi sarea pământului?, părintele a amintit cele trei calităţi ale sării: de a păstra de la degradare, de a da gust mâncării și de a opri sângele când curge. „Avem noi curajul să fim o sare de pus pe rană”, a întrebat Pr. Taloș, adăugând că „de multe ori ne limităm la a-i asista pe cei bolnavi, și nu avem curajul să vestim tăria și exigența acestui cuvânt dumnezeiesc, care fiind dumnezeiesc îndură, se îndură și, în același timp, tămăduiește prin adevărul și radicalitatea sa”.
„Buni ca pâinea caldă”. Referindu-se apoi la scăderea numărului persoanelor consacrate, atât la nivel mondial cât şi local, Pr. Taloş i-a îndemnat pe călugării și călugărițele prezenți la celebrare ca, „după exemplul lui Cristos – care a spus Eu sunt pâinea –, să fie un viatic, pâine pentru drum, alături de tot poporul lui Dumnezeu care flămânzește după cuvântul lui Dumnezeu”, un cuvânt care se înmulţeşte prin împărțire. „Există ceva profetic în misterul înmulțirii pâinilor – a explicat părintele –, la care suntem chemați să luăm parte ca persoane consacrate. A fi pâine este ceea ce ne învață Cristos, și a împărți pâinea este un gest profetic în timpurile noastre, pentru că presupune a vesti adevărul Veștii celei Bune – înmulțirea pâinilor – , a denunța ceea ce se opune Evangheliei și a renunța la cele cinci pâini ale noastre pentru ca ele să fie înmulțite nu doar pentru o congregație, ci pentru întregul popor al lui Dumnezeu”. „Avem noi curajul să fim buni ca pâinea, adică să anunțăm, să denunțăm și, mai ales, să renunțăm?”, a întrebat părintele.
„Nu avem în viețile noastre de persoane consacrate nici primul loc în societate, nici ultimul cuvânt de spus”, a mai spus Pr. Marius Taloş în finalul omiliei, amintindu-le totodată persoanelor consacrate că, în schimb, asemenea Mariei, sora Martei, consacraţii au primit „partea cea bună, pe Cristos”, cu condiția ca aceștia să dăruiască și să împărtășească această parte bună la tot poporul lui Dumnezeu.
