De Andrea Tornielli - Giacomo Galeazzi
"Papa Francisc. Această economie ucide" este cartea despre magisteriul social al pontifului scrisă de Andrea Tornielli, coordonator al "Vatican Insider", şi Giacomo Galeazzi, vaticanist de la "La Stampa". Volumul, editat de Piemme (228 de pagini), în librării de marţi 13 ianuarie, adună şi analizează discursurile, documentele şi intervenţiile lui Francisc despre sărăcie, imigraţie, dreptate socială, salvgardarea creaţiei. Şi pune în confruntare experiţi în economie, finanţe şi doctrina socială a Bisericii - între aceştia profesorul Stefano Zamagni şi bancherul Ettore Gotti Tedeschi - relatând şi reacţiile pe care anumite luări de poziţie ale Pontifului le-au provocat. Cartea se încheie cu un interviu pe care Francisc l-a dat autorilor la începutul lunii octombrie 2014. Prezentăm un amplu fragment, publicat şi în cotidianul "La Stampa" la 10 ianuarie 2015.
"Marxist", "comunist" şi "pauperist": cuvintele lui Francisc despre sărăcie şi despre dreptatea socială, referinţele sale frecvente la atenţia faţă de cei nevoiaşi, au atras critici şi chiar acuze uneori exprimate cu duritate şi sarcasm. Cum trăieşte toate acestea Papa Bergoglio? Pentru ce tema sărăciei a fost aşa de prezentă în magisteriul său?
Sanctitate, capitalismul aşa cum îl trăim în ultimele decenii este, după părerea dumneavoastră, un sistem într-un fel ireversibil?
"N-aş şti cum să răspund la această întrebare. Recunosc că globalizarea a ajutat multe persoane să se ridice din sărăcie, dar a condamnat atâtea altele să moară de foame. Este adevărat că în termeni absoluţi a crescut bogăţia mondială, dar au crescut şi inegalităţile şi au apărut noi sărăcii. Ceea ce este cunoscut e că acest sistem se menţine cu acea cultură a rebutului, despre care am vorbit deja de mai multe ori. Există o politică, o sociologie, şi chiar o atitudine a rebutului. Când în centrul sistemului nu mai este omul ci banul, când banul devine un idol, bărbaţii şi femeile sunt reduşi la simple instrumente ale unui sistem social şi economic caracterizat, ba chiar dominat de dezechilibre profunde. Şi astfel se "rebutează" ceea ce nu foloseşte acestei logici: este acea atitudine care rebutează copiii şi bătrânii şi care acum îi loveşte şi pe tineri. M-a impresionat să aflu că în ţările dezvoltate sunt atâtea milioane de tineri sub 25 de ani care nu au loc de muncă. I-am numit tinerii "nici-nici", pentru că nici nu studiază nici nu muncesc: nu studiază pentru că n-au posibilitatea să facă asta, nu muncesc pentru că lipseşte locul de muncă. Dar aş vrea să amintesc şi acea cultură a rebutului care duce la refuzarea copiilor chiar şi cu avortul. Mă uimesc nivele de natalitate aşa de scăzute aici în Italia: aşa se pierde legătura cu viitorul. De asemenea cultura rebutului duce la eutanasia ascunsă a bătrânilor, care sunt abandonaţi. În loc de a fi consideraţi ca amintirea noastră, legătura cu trecutul nostru şi o resursă de înţelepciune pentru prezent. Uneori mă întreb: care va fi următorul rebut? Trebuie să ne oprim la timp. Să ne oprim, vă rog! Aşadar, pentru a încerca să răspund la întrebare, aş spune: să nu considerăm această stare a lucrurilor ca ireversibilă, să nu ne resemnăm. Să încercăm să construim o societate şi o economie în care omul şi binele său, şi nu banul, să fie în centru".
O schimbare, o atenţie mai mare faţă de dreptatea socială poate să aibă loc graţie mai multei etici în economie sau este corect să se imagineze şi schimbări structurale la sistem?
"Înainte de toate e bine de amintit că este nevoie de etică în economie şi este nevoie de etică şi în politică. De mai multe ori diferiţi şefi de stat şi lideri politici pe care am putut să-i întâlnesc după alegerea mea ca Episcop de Roma mi-au vorbit despre asta. Au spus: voi liderii religioşi trebuie să ne ajutaţi, să ne daţi indicaţii etice. Da, păstorul poate să facă referinţele sale, dar sunt convins că este nevoie, aşa cum amintea Benedict al XVI-lea în enciclica Caritas in veritate, de bărbaţi şi femei cu braţele ridicate spre Dumnezeu pentru a-l ruga, conştienţi că iubirea şi împărtăşirea din care derivă dezvoltarea autentică, nu sunt un produs al mâinilor noastre, ci un dar care trebuie cerut. Şi în acelaşi timp sunt convins că este nevoie ca aceşti bărbaţi şi femei să se angajeze, la orice nivel, în societate, în politică, în instituţii şi în economie, punând în centru binele comun. Nu mai putem aştepta să rezolvăm cauzele structurale ale sărăciei, pentru a vindeca societăţile noastre de o boală care poate duce doar spre noi crize. Pieţele şi speculaţiile financiare nu se pot bucura de o autonomie absolută. Fără o soluţie la problemele săracilor nu vom rezolva problemele lumii. Este nevoie de programe, mecanisme şi procese orientate spre o mai bună distribuire a resurselor, spre crearea de locuri de muncă, spre promovarea integrală a celui care este exclus".
De ce cuvintele puternice şi profetice ale lui Pius al XI-lea în enciclica Quadragesimo anno împotriva imperialismului internaţional al banului, astăzi sună pentru mulţi - şi catolici - exagerate şi radicale?
"Pius al XI-lea pare exagerat celor care se simt loviţi de cuvintele sale, înţepaţi pe viu de denunţările sale profetice. Însă Papa nu era exagerat, a spus adevărul după criza economico-financiară din 1929, şi ca bun alpinist vedea cum era situaţia, ştia să privească departe. Mă tem că sunt exageraţi mai degrabă aceia care şi astăzi se simt chemaţi în cauză de cuvintele lui Pius al XI-lea...".
Rămân încă valabile paginile din Populorum progressio în care se spune că proprietatea privată nu este un drept absolut, ci este subordonată binelui comun, şi cele din catehismului sfântului Pius al X-lea care prezintă printre păcatele care strigă răzbunare în faţa lui Dumnezeu a oprima pe cei săraci şi a defrauda muncitorii de salariul just?
"Nu numai că sunt afirmaţii încă valabile, dar cu cât trece timpul cu atât le găsesc mai dovedite de experienţă".
Au uimit mulţi cuvintele dumneavoastră despre săraci "carne a lui Cristos". Vă deranjează acuza de "pauperism"?
"Înainte ca să vină Francisc de Assisi existau «pauperiştii», în Evul Mediu au fost multe curente pauperiste. Pauperismul este o caricatură a Evangheliei şi chiar a sărăciei. În schimb sfântul Francisc ne-a ajutat să descoperim legătura profundă dintre sărăcie şi drumul evanghelic. Isus afirmă că nu se poate sluji la doi stăpâni, Dumnezeu şi bogăţia. Este pauperism? Isus ne spune care este «protocolul» pe baza căruia noi vom fi judecaţi, este cel pe care-l citim în capitolul 25 din Evanghelia lui Matei: mi-a fost foame, mi-a fost sete, am fost în închisoare, am fost bolnav, am fost gol şi m-aţi ajutat, îmbrăcat, vizitat şi v-aţi îngrijit de mine. De fiecare dată când facem asta unui frate al nostru, o facem lui Isus. A avea grijă de aproapele nostru: de cel care e sărac, de cel care suferă în trup sau în spirit, de cel care este în nevoie. Aceasta este piatra de comparaţie. Este pauperism? Nu, este Evanghelie. Sărăcia îndepărtează de idolatrie, de faptul de a ne simţi autosuficienţi. Zaheu, după ce a întâlnit privirea milostivă a lui Isus, a dăruit jumătate din averile sale săracilor. Mesajul Evangheliei este unul adresat tuturor, Evanghelia nu-i condamnă pe bogaţi, ci idolatria bogăţiei, acea idolatrie care face insensibili la strigătul săracului. Isus a spus că înainte de a oferi darul nostru în faţa altarului trebuie să ne reconciliem cu fratele nostru pentru a fi în pace cu el. Cred că, prin analogie, putem extinde această condiţie şi la a fi în pace cu aceşti fraţi săraci".
Dumneavoastră aţi subliniat continuitatea cu tradiţia Bisericii în această atenţie faţă de săraci. Puteţi da vreun exemplu în acest sens?
"Cu o lună înainte de a deschide Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Papa Ioan al XXIII-lea a spus: «Biserica se prezintă aşa cum este şi vrea să fie, ca Biserica tuturor, şi îndeosebi Biserica săracilor». În anii următori alegerea preferenţială pentru cei săraci a intrat în documentele magisteriului. Cineva ar putea să se gândească la o noutate, în timp ce e vorba în schimb de o atenţie care îşi are originea în Evanghelie şi este documentată deja în primele secole de creştinism. Dacă aş repeta câteva texte din omiliile primilor Părinţi ai Bisericii, din secolul al II-lea sau al III-lea, despre modul în care trebuie trataţi săracii, ar fi vreunul care m-ar acuza că omilia mea este una marxistă. «Nu dintr-al tău dăruieşti săracului; tu nu faci decât să-i dai ceea ce îi aparţine. Pentru că e ceea ce este dat în comun pentru folosinţa tuturor ceea ce tu îţi adaugi. Pământul este dat tuturor şi nu numai bogaţilor». Sunt cuvinte ale sfântului Ambroziu, care i-au folosit Papei Paul al VI-lea pentru a afirma, în Populorum progressio, că proprietatea privată nu constituie pentru nimeni un drept necondiţionat şi absolut, şi că nimeni nu este autorizat să rezerve folosinţei sale exclusive ceea ce depăşeşte nevoia sa, când ceilalţi duc lipsă de ceea ce e necesar. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: «A nu împărtăşi propriile bunuri cu săracii înseamnă a fura de la ei şi a-i priva de viaţă. Bunurile pe care le avem nu sunt ale noastre, ci ale lor». (...) Cum se poate vedea, această atenţie faţă de săraci este în Evanghelie, este în tradiţia Bisericii, nu este o invenţie a comunismului şi nu trebui ideologizată, aşa cum s-a întâmplat uneori în decursul istoriei. Biserica atunci când invită să se învingă ceea ce am numit «globalizarea indiferenţei» este departe de orice interes politic şi de orice ideologie: determinată numai de cuvintele lui Isus, vrea să ofere contribuţia sa la construirea unei lumi în care să se păzească unul pe altul şi să se îngrijească unul de altul".
(După Vatican Insider, 10 ianuarie 2015)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
