de Massimo Camisasca
Mai jos vom publica minunatul „discurs către oraș” al episcopului de Reggio Emilia-Guastalla (Italia), Massimo Camisasca, cu ocazia sărbătorii Sfântului Prospero.
„Dragi prieteni, dragi Frați și Surori, distinse autorități,
Papa Francisc, împreună cu Sinodul extraordinar al Episcopilor care tocmai s-a încheiat, a adus în atenția Bisericii și a lumii, realitatea familiei. Acesta consideră, ca și noi toți, că familia este inima Bisericii și a societății. Este familia, locul în care se învață și se trăiesc dimensiunile fundamentale ale vieții. Aici se învață pentru prima dată că iubirea transformă existența noastră, prin crearea unor legături care devin fundamentale. În familie se învață deschiderea față de ceilalți, importanța educației și respectul datorat persoanelor.
Cu ocazia sărbătorii Sfântului Prospero, patronul nostru, intenționez să vorbesc, în acest an despre familie, abordând un aspect particular al acesteia: copiii, ca dar și responsabilitate”.
Episcopul, prin discursul său nu dorește să impună o viziune ideologică de viață, ci să ofere o serie de informații și experiențe care ne pot ajuta să citim ceea ce este profund uman în existența noastră și ceea ce trebuie recuperat și redescoperit. „Vorbind despre familie și sprijinind realitatea familiei nu înseamnă, după părerea mea, doar apărarea unui trecut, a unei tradiții, a unui lucru care trebuie salvat cu orice preț. A sprijini familia însemnă, a descoperi un bun care poate să constituie un mare punct de sprijin în construirea viitorului nostru.
Prin urmare, toți suntem chemați, să redescoperim realitatea familiei, să redescoperim ceea ce este fundamental în ea pentru viața oamenilor, și ceea ce ar putea constitui un bagaj de speranță pentru viața noastă actuală. Conciliul Vatican al II-lea, în Constituția pastorală „Gaudim et spes”, a subliniat într-un mod original valoarea personală a iubirii în familie. Pe lângă scopul ei generativ, a subliniat binele raportului dintre persoane, soț și soție, părinți și copii, ca și caracteristică distinctivă a vieții de familie.
În acest discurs, doresc să vorbesc despre familie ca și loc natural al vieții, ca și loc capabil să ofere lumii o nouă ființă umană și să-i asigure o stabilitate afabilă. Sunt conștient de toate slăbiciunile prezente în realitățile familiale. Însă, ea are în sine, datorită pactului de stabilitate care o constituie, marea promisiune de a-i asigura fiului un loc care să-l ajute să crească într-un mod corespunzător.
Familia, locul de generare
Ce înseamnă a procrea copii, un bine prețios care a devenit tot mai rar în țara noastră?
În timp ce în lumea animală există reproducerea, adică producerea de noi ființe pentru protejarea speciilor, în lumea umană vorbim mai degrabă de generare sau de procreare. Termenul generare face trimitere la o sursă, génos. Același termen face o legătură cu genul masculin, cu genul feminin și cu genealogia, adică cu un fir care îi unește pe cei generați și pe cei care generează.
Generarea deci, are de-a face cu diferența originară, cu omul creat ca bărbat și ca femeie. În același timp, în lumea umană, generarea nu reprezintă doar un pas înainte - pro-crearea - ci ne face să privim și înapoi, la faptul că progenitorii, părinții, sunt ei însăși generați.
Noi astăzi, fii ai timpului nostru, trăim într-un prezent extins, adesea ne concepem ca și cum am fi începutul absolut al istoriei și uităm indisolubilitatea de a genera și de a fi generați. Fiecare fiu are un nume și un prenume propriu, adică este parte a unei istorii de familie, are o genealogie, poartă cu sine genele multor generații, atât din partea mamei cât și din partea tatălui. și are un raport direct cu bunicii care de multe ori îi poartă de grijă.
Experiența pozitivă și frumoasă a familiilor cu copii adoptați ne ajută să nu absolutizăm totul, dar particularele greutăți și dificultăți prin care trebuie să treacă aceste familii, mai degrabă subliniază importanța la ceea ce am zis până acum, decât să o contrazică.
Când am spus că doar familia generează, am vrut să spunem că în ea bărbatul și femeia se unesc și pun în comun patrimoniile genetice și simbolice, care vin de departe și care dau naștere unei noi ființe umane. Procedând astfel, ei înțeleg că viața pe care au donat-o este însăși darul pe care l-au primit.
Noutatea care introduce în lume un nou născut este o noutate absolută, nu este o transformare a ceea ce deja există. Prin urmare, procrearea persoanelor este o noutate universală care există în toate timpurile și în toate locurile de pe pământ. Hannah Aredt a scris: „în fiecare naștere un nou început apare în interiorul lumii, o nouă lume ajunge la existență. Această nouă lume este persoana”.
A spune „persoana” nu reprezintă același lucru cu a spune „individul”. Noi nu suntem ființe solitare, ci ființe în relație. După cum a scris Papa Francisc în Lumen Fidei: „persoana trăiește întotdeauna în relație. Vine de la alții, aparține altora, viața sa devine mai mare în întâlnirea cu alții. Chiar și propria conștiință este de tip relațional și este legată de alții care ne-au precedat: părinții noștri, care ne-au dat viață și nume. Însăși limbajul, cuvintele cu care ne interpretăm viața și realitatea, ajung la noi prin alții, și sunt păstrate în memoria vie a altora. Cunoașterea noastră este posibilă doar atunci când participăm la o memorie mai mare”.
Fiul: dar sau drept?
Astăzi există o puțină conștientizare a noutății și a binelui inerent în noua viață care vine la lumină. Mai degrabă îl simțim ca un drept și nu ca un dar. Un drept al adulților, al cuplului și, uneori, al individului, care nu vrea să se priveze de această experiență semnificativă. Noutatea nașterii, noutatea prezenței unei noi ființe umane, cedează locul în fața „necesității” de realizare a adultului. Fiul tinde să devină o prelungire a părintelui, care ușor se reflectă în el și îi încredințează sensul vieții sale. Devine „pre-ocuparea” sa. Cea mai mare sensibilitate pe care o avem astăzi față de copii - care este cu siguranță un lucru bun - se traduce de multe ori în forme de poses subtil, care împiedică părinții să-și îndeplinească rolul lor educativ. Toate acestea constituie o împovărare în dezvoltarea liberă a copilului.
Această acaparare a adulților asupra puținilor copii pe care îi aduc pe lume, reprezintă și un semn de fragilitate al cuplului, care-și caută consistența în special în înțelegerea emoțională și mai puțin în responsabilitatea în fața partenerilor și a copiilor. Astfel, familia și-a piedut ancorarea într-un cuplu stabil. Astăzi, cu aducerea în discuție a diferenței sexuale ca și condiție a unirii conjugale, familia riscă nu doar să piardă câteva piese, ba chiar să-și piardă propria identitate.
De fapt, familia se bazează pe unirea stabilă dintre un bărbat și o femeie, care pun în comun trupurile lor, sentimentele lor, și semnificațiile vieților pe care le-au moștenit de la familiile lor și le transformă, în funcție de sensibilitatea lor, implicându-se într-un proiect generativ”.
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:www.tempi.it
