Cateheza Sfântului Părinte la audienţa generală de miercuri 26 noiembrie:
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Cam urâţică ziua, dar voi sunteţi curajoşi, felicitări! Sperăm să ne rugăm împreună astăzi.
Prezentând oamenilor din timpul nostru Biserica, Conciliul Vatican II ţinea cont foarte mult de un adevăr fundamental, pe care nu trebuie să-l uităm niciodată: Biserica nu este o realitate istorică, statică, scop în sine, ci este încontinuu în drum în istorie, spre o ţintă ultimă şi minunată care este împărăţia cerurilor, pentru care Biserica pe pământ este germen şi început (cf. LG 5). Când ne îndreptăm spre acest orizont, ne dăm seama că imaginaţia noastră se opreşte, revelându-se capabilă abia să intuiască strălucirea misterului care depăşeşte simţurile noastre. Şi apar în noi în mod spontan câteva întrebări: când va avea loc această trecere finală? Cum va fi noua dimensiune în care Biserica va intra? Ce anume va fi cu omenirea? Dar cu creaţia care ne înconjoară? Însă aceste întrebări nu sunt noi, deja le puseseră discipolii lui Isus în acel timp: "Dar când va fi asta? Când va fi triumful Spiritului asupra creaţiei, asupra celor create, asupra a toate...". Sunt întrebări umane, întrebări vechi. Şi noi punem aceste întrebări.
1. Constituţia conciliară Gaudium et spes, în faţa acestor întrebări care răsună din totdeauna în inima omului, afirmă: "Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat universul. Desigur, chipul lumii acesteia, deformat de păcat, trece, însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului" (nr. 39). Iată ţinta spre care tinde Biserica: este, aşa cum spune Biblia, "Ierusalimul nou", "Paradisul". Mai mult decât un loc, este vorba despre o "stare" a sufletului în care aşteptările noaste cele mai profunde vor fi împlinite în mod îmbelşugat şi fiinţa noastră, ca făpturi şi ca fii ai lui Dumnezeu, vor ajunge la maturitatea deplină. Vom fi în sfârşit îmbrăcaţi în bucuria, pacea şi iubirea lui Dumnezeu în mod complet, fără nicio limită, şi vom fi faţă în faţă cu El (cf. 1Cor 13,12). Este frumos să ne gândim la asta, să ne gândim la cer. Noi toţi ne vom întâlni acolo sus, noi toţi. Este frumos, dă putere sufletului.
2. În această perspectivă, este frumos să percepem că există o continuitate şi o comuniune de fond între Biserica ce este în cer şi cea care este încă în drum pe pământ. De fapt, cei care deja trăiesc în faţa lui Dumnezeu pot să ne susţină şi să mijlocească pentru noi, să se roage pentru noi. Pe de altă parte, şi noi suntem mereu invitaţi să oferim fapte bune, rugăciuni şi chiar sfânta Euharistie pentru a uşura chinul sufletelor care sunt încă în aşteptarea fericirii fără de sfârşit. Da, pentru că în perspectiva creştină, distincţia nu mai este între cel care deja a murit şi cel care încă nu a murit, ci între cel care este în Cristos şi cel care nu este în Cristos! Acesta este elementul determinant, cu adevărat decisiv pentru mântuirea noastră şi pentru fericirea noastră.
3. În acelaşi timp, Sfânta Scriptură ne învaţă că împlinirea acestui plan minunat nu poate să nu intereseze şi tot ceea ce ne înconjoară şi care a ieşit din gândul şi din inima lui Dumnezeu. Apostolul Paul afirmă asta în mod explicit, când spune că "şi creaţia va fi eliberată din sclavia corupţiei, pentru a intra în libertatea fiilor lui Dumnezeu" (Rom 8,21). Alte texte folosesc imaginea "cerului nou" şi a "pământului nou" (cf. 2Pt 3,13; Ap 21,1), în sensul că tot universul va fi reînnoit şi va fi eliberat o dată pentru totdeauna de orice urmă de rău şi chiar de moarte. Ceea ce se prospectează, ca împlinire a unei transformări care în realitate este deja în desfăşurare începând de la moartea şi învierea lui Cristos, este deci o nouă creaţie; aşadar, nu o eliminare a cosmosului şi a tot ceea ce ne înconjoară, ci a duce toate lucrurile la plinătatea lor de fiinţă, de adevăr, de frumuseţe. Acesta este planul pe care Dumnezeu, Tată, Fiul şi Sfânt Spirit, din totdeauna vrea să-l realizeze şi-l realizează.
Dragi prieteni, când ne gândim la aceste realităţi minunate care ne aşteaptă, ne dăm seama cât de mult a aparţine Bisericii este cu adevărat un dar minunat, care are înscrisă o vocaţie foarte înaltă! Aşadar să cerem Fecioarei Maria, Maica Bisericii, să vegheze mereu asupra drumului nostru şi să ne ajute să fim, asemenea ei, semn bucuros de încredere şi de speranţă în mijlocul fraţilor noştri.
Francisc
Sursa:www.ercis.ro
