Am observat că e la modă numele Thomas. Nu știu în ce măsură acest trend onomastic e de atribuit influenței apostolului celui întârziat, dar acum vă voi povesti despre un alt Thomas, mai puțin popular pe meleagurile noastre de influență bizantină, dar de care cei mai prieteni cu filosofia s-au lovit mai des: Sfântul Toma d’Aquino.
Fiind mai mult ignorantă într-ale filosofiei (materie la care, în clasa a XII-a mai curând ne relaxam, cu indulgența bacului) primul contact cu Toma d’Aquino a fost prin literatură, cu romanul halucinant, grotesc, dar și diferit ca tonalitate, al lui Alex Mihai Stoenescu, Patimile Sfântului Tommaso d’Aquino. Destul de dură cartea, și încă nu citisem Numele Trandafirului ca să mă pun în temă.
Nu mă pot lăuda că i-am citit scrierile. Am citit câteva fragmente scurte. Pe Toma d’Aquino trebuie să ți-l descifreze cineva mai cunoscător. E un teritoriu care are nevoie de o hartă înainte de a-l explora. De ce scriu despre el, atunci? Pentru că zilele trecute am dat peste un fragment care rezuma oarecum simplist poziția lui Toma; textul suna așa: „Dacă rezolvăm problemele credinței doar prin calea autorității, vom ajunge cu siguranță la adevăr, dar într-un cap gol!”
Mi-am amintit instantaneu de niște discuții la care asistasem acum câtva timp, în care un cunoscut, bine intenționat, dar necunoscător în domeniu, susținea sus și tare că Biserica proclamă „Crede și nu cerceta!” Iată că Toma, în plin Ev Mediu, a revalorizat capacitățile naturale ale omului: rațiunea nu este o busolă complet dereglată. Încrezându-se în ea, omul poate să se conducă după dreptatea ordinii umane – științifică, politică, morală – și poate chiar să se ridice până la cunoașterea lui Dumnezeu. (Parcă eram în plin „obscurantism medieval”, iar oamenii ardeau pe rug ca mititeii pe grătar, pentru că…crede și nu cerceta! Busted!)
Unii consideră și în prezent credința incompatibilă cu gândirea (și rezervată maselor ignorante de alergători după sarmalele praznicelor – mai știm cine a zis că religia e opiu pentru popor?) Surpriză! Toma l-a luat pe Aristotel din scoarță în scoarță și l-a conciliat cu creștinismul, arătând că orice adevăr uman esențial poate aduce foloase pentru inteligența credinței. Bine de știut, inclusiv pentru cei care proclamă zelos că Occidentul e secătuit spiritual de scolastica raționalistă, în timp ce la noi sunt codri verzi de brad…
Luați o carte bună despre Toma d’Aquino, dacă vreți să știți mai mult. A apărut una despre el la Humanitas, în colecția Maeștrii spiritului, scrisă de Anthony Kenny. Sau citiți un articol bine scris despre el, cum e acesta, din Catholic Encyclopedia. Esențial e să ne amintim că, între 1227 și 1274, în Europa creștină a strălucit o minte luminată, care nu predica îndoctrinarea oarbă, ci recunoștea meritele rațiunii umane. „Harul nu suprimă natura, dar o împlinește”, scria el. Prietenii lui Toma, mulți la număr, se regăsesc în toate secolele ce i-au urmat, căci calea deschisă de el avea să fie bătătorită îndelung, modelând gândirea apuseană. Nu degeaba Biserica Catolică l-a trecut în rândul doctorilor Bisericii – titlu acordat numai acelor sfinți care au contribuit în mod considerabil, prin scrierile lor, la binele întregii Biserici.
Cireașa de pe tort am păstrat-o pentru acum. E un capitol inedit al vieții sfântului, care nu era doar filosof, ci și mistic. Pe 6 decembrie 1273, în urma unei experiențe mistice, Toma se hotărăște să nu mai scrie. În cuvintele lui Toma, consemnate de biografii săi, ceea ce i s-a revelat în timpul acelei experiențe face să pălească tot ce a scris până atunci. Paradoxal, am putea spune, pentru o inteligență de calibrul acesta. Totuși, prietenii știu de ce.
De Oana Viviana DIMCEV
Sursa:vasileaftenie.ro
