“Dragă Brittany, te rog nu te sinucide! Suferința ta are un sens”

-Extras din scrisoarea lui Philip, un seminarist în vârstă de 30 de ani ce suferea de cancer cerebral -

Brittany Maynard, tânăra de 29 de ani diagnosticată cu cancer cerebral, cu toate că și-a amânat sinuciderea își dorește să fie eutanasiată. Bolnav de aceași boală, Philip îi răspunde: “Plâng și sufăr așa cum o faci și tu, dar asta nu mă face mai puțin uman”.

Tânăra americancă bolnavă de cancer de aproximativ un an, a luat decizia de a se muta împreună cu soțul în Oregon pentru a trăi ultimele clipe ale vieții, loc în care urmează să își pună și capăt zilelor. Inițial, într-un videoclip postat pe Youtube, ea a anunțat că va fi eutanasiată după data de 1 noiembrie, dată la care sărbătorește ziua de naștere a soțului ei. Întreg mesajul este sponsorizat de Asociația pro-eutanasiere “Compasiune și alegere”, cu care Brittany a organizat o strângere de fonduri pentru a convinge toate statele din SUA să legalizeze eutanasia.

Primul videoclip a împărțit America în două tabere, pro și contra. În urmă acestui rezultat, ieri într-un alt videoclip intitulat: ”Reînprospătarea deciziei”, Brittany a declarant că se simte încă destul de bine și că se bucură de trăirea în armonie cu familia și cu prietenii. “Acum, eu nu cred că e momentul potrivit, dar acesta va veni și asta pentru că simț că voi fi din ce în ce mai rău”.

Fragment extras din scrisoarea publică a Episcopiei de Raleigh (North Dakota) autorul fiind Philip Johnson, seminarist catolic în vârstă de 30 de ani, suferind de aceeași afecțiune că Brittany:

Săptămâna trecută am dat peste povestea sfâșietoare a tinerei Brittany Maynard (…) Am fost foarte impresionat pentru că a fost diagnosticată cu cancer cerebral incurabil la fel ca mine, în 2008, când aveam 24 de ani.(…) În medie, supraviețuirea în astfel de cazuri este de 18 luni și asta chiar dacă pacientul apelează la chimioterapie agresivă și radiații. Aveam o mulțime de speranțe și vise care păreau să dispară într-o clipă (…).

Am fost diagnosticat cu cancer în timpul celei de-a două repartizări în Serviciul Marin din Golful Arabiei de Nord. (…) Îmi amintesc momentul când am văzut imaginile cu creierul meu pe computer și m-am întristat, apoi am plecat în capelă unde am căzut la pământ plângând. L-am întrebat pe Dumnezeu: “De ce eu?” A două zi m-am întors în SUA pentru a mă trata. După mai multe luni de radioterapie și chimioterapie, am plecat din Marină, iar în urma vocației care o simțeam de la vârstă de 19 ani am intrat într-un seminar. Tot ce îmi doresc acum este să devin diacon, iar într-un an să devin preot.

Am trăit șase ani de frământări constante, chinuri și crize. (…) Așa ca Brittany, nu am vrut să sufăr și să mor din cauza bolii. Cred că nimeni nu vrea să moară așa. (…) Potrivit medicilor, efectele acestei boli sunt pierderea treptată a controlului asupra funcțiilor corpului, apariția paraliziei, iar în ultima fază pierderea facultățiilor mintale. Acest lucru mă îngrozește, dar nu mă face mai puțin uman! Viață mea are un sens pentru mine, pentru Dumnezeu, pentru familia mea, pentru prietenii mei. Familia mea și prietenii mă iubesc pentru ceea ce sunt, nu doar pentru acele trăsături ale personalității mele atunci când îmi doresc să mă gândesc foarte puțin la boală. Desigur, am trăit mai mult decât m-aș fi așteptat. (…) Am avut momente în acest ultimi șase ani când îmi doream ca boala să mă învingă și să mă omoare mai repede, dar am știut că acestă abordare este una inutilă. Boală a devenit parte din mine și chiar dacă nu mă definește, mi-a schimbat viziunea despre ceea ce sunt și ceea ce voi fi.

La fel ca mama tinerei Brittany, și eu am început să sper într-un miracol. (…) Dar acum am înțeles că “minunea” nu înseamnă neapărat vindecarea imediată. Nu murim oare cu toți mai târziu din alte motive? (…) Fiecare zi din viață este un dar, iar acest dar poate îndepărta orice moment trist de mai târziu. Oricine suferă de o boală terminală știe acest lucru foarte bine. Am supraviețuit și am depășit așteptările cele mai optimiste și cred că acest lucru este un miracol. În timpul seminarului am stat foarte aproape de cei bolnavi și suferinzi și asta pentru că am fost în stare să îi înțeleg. (…) Am fost suficient de norocos pentru a servi bolnavii din Lourdes, bolnavi care se încred în Dumnezeu cu toată inimă lor pentru găsi un sens al existenței. Prin relaționarea cu ei am primit mai mult decât am dat.

Am înțeles că suferința face parte din condiția umană care nu trebuie să fie afectată de teamă pierderea controlului. Poate acesta este cea mai mare minune pe care Dumnezeu o da existenței noastre. Suferința nu este lipsă de sens ci poate fi de mare importanță atunci când o asociem cu Suferința lui Cristos. Chiar dacă ești fricos, suferința pe care o experimentăm în viața noastră poate fi transformată în ceva pozitiv. Aceasta este o sarcină dificilă pentru oricare dintre noi, dar este ceva realizabil. (…)

Momentul pe care îl trăiește Brittany este unul foarte dificil, dar alegerea sa nu este una curajoasă (…) pentru că niciun diagnostic nu justifică sinuciderea. Acum ea se confruntă cu o ispită (...) care o îndepărtează de importanța vieții. Din păcate, Brittany va pierde cele mai intime momente ale vieții sale și anume consolarea familiei când își trăiește ultimele clipe în fața marelui mister al morții și alege opțiunea cea mai rapidă și mai “nedureroasa”.

Din cauza bolii mele am avut momente de mare suferință dar și de mare bucurie. (…) Eu voi continua să mă rog pentru Brittany ca ea să poată să aibă curajul să lupte cu boală. Eu și acum continui să fiu trist, să plâng, dar nu renunț. Și acum cotinui să-i cer lui Dumnezeu să-mi arate voia Lui prin această durere pentru a-mi permite să fiu preot, și știu că nu sunt singur. Eu am familia, prietenii și sprijinul întregii Biserici. Am intrat în aceași situație ca Brittany, dar niciodată nu am fost singur pe acest drum. Aici este momentul în care descoperi frumusețea credinței și a Bisericii. Brittany trebuie să înțeleagă că este iubită și că decizia sinuciderii poate fi luată ca exemplu negativ pentru toți ceilalți oameni aflați în aceași situație și în același timp poate fi un exemplu pozitiv dacă renunță la aceasta.

Cu siguranță va fi pentru mine, cel care am ales să lupt cu cancerul meu.

Traducere: Orian Remus-Anghel

Sursa:www.tempi.it