Sunt soție, mamă și bunică.
Scriu povestea mea adevărată pentru a-i avertiza cei care ar putea să ia în considerare varianta avortului să se gândească bine înainte de a face aceeași alegere fatală, alegere pe care eu am făcut-o în urmă cu mai bine de patru decenii, când “alegerea a devenit dumnezeul meu”.
Gândindu-mă înapoi la “ideea de alegere” din perioada copilăriei și a primilor ani din viața adultă, îmi amintesc că am fost împiedicată în timpul creșterii și dezvoltării mele să fac o serie de alegeri. Când am devenit conștientă că trebuie să iau propriile decizii în viață, aceste gânduri au evoluat și s-au transformat în “alegerea e dumnezeul meu”. Acest dumnezeu fals era deasupra tuturor celorlalte voci ale rațiunii, incluzând vocea sfântă a Domnului. În loc să aleg copilul dăruit de Tatăl Ceresc mie și soțului meu, am refuzat darul Lui de viață și am ales în loc moartea. Eram hotărâtă să fac avort.
Vorbind din punct de vedere omenesc, pot să vă dau o listă convingătoare de motive pentru a susține avortul copilului meu, multe dintre ele părând valide din punctul de vedere al culturii noastre. Lista ar include doar motivele mele (nu scuzele) care să clarifice cum fricile mele necontrolate au fost amplificate dincolo de orice rațiune. Acum știu că diavolul este un mincinos, amăgitor si distrugător și vine la noi ca un “înger al luminii”.
Temerile mele neîncetate din timpul sarcinii neplanificate erau amplificate de agonia unui mariaj nereușit, rezultând în incertitudini în legătură cu păstrarea unei familii unite. Aveam, de asemenea, sentimente de nepotrivire pentru creșterea celorlalți copii. În plus, aveam îndoieli serioase dacă, din punct de vedere medical, corpul meu va putea duce o nouă sarcină. Incapacitatea imaginată că nu voi putea duce orice aceasta ar presupune era dincolo de orice rațiune.
Probabil ca aveți multe din aceste categorii de temeri dacă luați în considerare avortul. Personal cred că avortul este suprema formă de abuz împotriva copilului. Nicio altă ființă umană nu este atât de inocentă și în atât de mare nevoie de protecție din partea noastră precum este copilul în pântece – indiferent de circumstanțele sau momentul conceperii copilului. Știu că dacă aș fi încrezut în calea Domnului ce ducea la viață prin sarcina mea neplanificată, El mi-ar fi oferit din abundență mijloace să depășesc toate din temerile mele din timpul sarcinii și de după.
Prin mila și îndurarea lui Dumnezeu am primit continuu alinare că bebelușul de 7 săptămâni pe care l-am avortat s-a întors, după moartea sa prematură, în siguranţa Raiului. Soțul meu și cu mine am crezut mereu că a fost o fetiță, așa că după terminarea cursurilor de recuperare post-avort de la un centru pro-viață, am numit-o spre amintire Rose.
Mi-a luat zece ani să mă căiesc pentru avort. În timpul acestor 10 ani traumatizanţi, am simțit la început o stare de ușurare (greața dispărută și “problema rezolvată”), dar prima mea etapă de negare a evoluat într-o durere neexprimată și apoi într-o puternică depresie și paralizantă ruşine. Pentru că avortul meu era un secret față de toți ceilalți cu excepția soțului meu, o mulțime de emoții umane firești începeau să mă înghețe în interior, izolându-mă emoțional și psihologic de familia mea și de prieteni. Am trăit, de asemenea, o nesiguranţă puternică atunci când trebuia să iau decizii în situații din viața de zi cu zi. Eram confuză și indecisă. Chiar dacă eram foarte rușinată, țineam să mă apăr, găsind scuze raționale pentru cauza pro-alegere din primul trimestru al sarcinii. Din mila Domnului, acești zece ani au făcut să dispară toate scuzele dureroasei mele negări.
Pentru tot restul vieții, vreau să mă alătur celorlalţi în încercarea de a salva viețile inocente ale copiilor nenăscuți de la avort. Pântecele nu trebuie sa fie mormântul copilului.
Sursa:stiripentruviata.ro
