„Voi muri pe 1 noiembrie”. Acest lucru a fost spus de către Brittany Maynard, o tânără doamnă de 29 de ani, care locuiește împreună cu soțul ei în San Francisco (SUA). În luna ianuarie a acestui an a fost diagnosticată cu o tumoare pe creier. În ciuda operației și a tratamentelor tumoarea s-a extins și mai mult. Medicii i-au spus că mai are de trăit 6 luni, astfel încât Brittany a decis să-și ia viața pe data de 1 noiembrie a acestui an, a doua zi după ce va sărbători ziua de naștere a soțului ei. Va muri în casa sa, în patul său, înconjurată doar de propriul soț, de mama sa, de tatăl său vitreg și de prietena sa cea mai bună. Pentru a avea acces la eutanasie s-a transferat la Oregon, unul dintre cele 5 state unde este legală „dulcea moarte”.
Povestea acestei fete a mișcat întreaga Americă, deoarece ea a postat pe internet un interviu în care își explică motivațiile pentru această alegere. În primul rând demnitatea de a muri asigurată de o injecție letală: „Eu nu vreau să mor, dar sunt pe moarte, și vreau să o fac în termenii mei proprii, cu demnitate”. În al doilea rând, principiul de auto-determinare: „Întrebarea mea este: cine are dreptul să decidă pentru mine?”. În al treilea rând eutanasia, înțeleasă ca remediu împotriva durerii: „Cine are dreptul să decidă pentru mine și să decidă că merit să sufăr enorm săptămâni întregi?”. O altă caracteristică care este prezentă în istoria lui Brittany, de multe ori este prezentă în aceia care doresc să-și ia viața: politizarea propriei alegeri. Propunerea privată de eutanasie devine ideologie, steag de fluturat în mass-media și în societate. De fapt, acum Brittany se folosește de ultimele ei zile pentru a colabora cu asociația Compassion & Choices, care se ocupă de bolnavii terminali. De asemenea, a înființat și o asociație care îi poartă numele, cu scopul de a convinge statele să legalizeze eutanasia.
În sfârșit, ca și în alte cazuri similare, strategia de a transmite mesajul, depinde de sentimentele spectatorului. Povestea lui Brittany este extrem de entuziasmantă și reușește să facă incursiuni chiar și în inimile cele mai întărite: ea care vorbește mereu cu lacrimi în ochi, mărturia mamei și a soțului, imagini cu ea de când era tânără și sănătoasă, călătoriile sale, fotografii care prezintă o fată cu poftă de viață. Totul este scăldat într-un ambient de culori pastelate, împreună cu un pian care desenează un fond muzical sugestiv.
Dar să încercăm acum să analizăm toate aceste componente ale mesajului lui Brittany cu un pic de detașare, pornind de la temperatura emoțională a poveștii ei. Doar rațiunea este instrumentul valid pentru a putea înțelege dacă o alegere este bună sau rea. Sentimentele pot să ne conducă la adevărul moral, dar întotdeauna au nevoie de o ulterioară verificare rațională. Profitând de emoții, utilizezi o strategie șmecheră și nedreaptă: îți cucerești interlocutorul imediat, fără să-l faci să gândească.
În plus, eutanasia se poate și camufla sub sentimente dureroase și dulci-amărui, dar sub aceste stofe mișcătoare se ascunde întotdeauna o crimă sau o sinucidere. Acest act nu este adecvat demnității persoanei. Și apoi, sentimentele de umanitate care le prezintă filmarea postată pe internet sunt pâinea de zi cu zi a acelora care stau în ospiciu, sau a acelora care își asistă persoana dragă acasă: oportunități pentru a iubi și a se simți re-iubit. Profunzimea raportului, deși în dramă, este reprezentată doar de însoțirea persoanei dragi până la limita extremă. Aruncând în abisul eutanasiei persoana iubită, chiar dacă pe fundalul muzicii lui Mozart, este și rămâne un act violent, nu un act de afecțiune.
În ceea ce privește durerea - care reprezintă motivul principal pentru care se cere eliminarea deranjului - este cunoscut faptul că îngrijirile paliative, dacă nu pot să elimine în totalitate suferința, pot să o facă suportabilă. Dar îngrijirile paliative pot face puțin împotriva panicii. Pentru aceasta din urmă, medicamentul este reprezentat de sentimentele celor din jurul tău, care te fac să realizezi că nu ești singur. Aceștia sunt alături de tine, gata să te însoțească până la sfârșitul zilelor tale și nu să te abandoneze. Acest lucru înseamnă să mori cu demnitate.
Dar chiar și sentimentele, chiar dacă pot multe, nu pot totul. Dacă nu există o perspectivă transcedentă, ultima zi pe pământ nu ți se va părea prima dintr-o nouă viață din lumea de dincolo, ci mai degrabă va lua forma unei cufundări teribile într-un nimic întunecat. Fără Dumnezeu nu există speranță nici în viața aceasta, nici în viața de dincolo.
Durerea, în cultura evreiască din timpul lui Isus era simptom de păcat. Pentru cultura greacă era imperfecțiune, vătămare fizică care îl împiedica pe om să fie frumos și virtuos. Doar creștinismul este acela care a redat demnitate durerii, deoarece a fost depășită de către Dumnezeu însuși. Cristos este Rege și are un tron: crucea. Și o coroană, coroana de spini.
Adesea, în plus față de panică, întâlnim disprețul pentru slaba calitate a vieții din ultima parte a existenței. Nu se reușește să se suporte ideea propriei degradări fizice, a scăderii forței, a faptului că nu mai ești stăpân pe propriul corp. De multe ori, acest lucru se întâmplă datorită faptului că viața este interpretată doar într-un sens estetic. Practic ceea ce se respinge nu este durerea, ci procesul morții care începe cu dezintegrarea lentă a facultăților noastre. Moartea, dacă o privești în față, nu are aspectul descris de filmarea lui Brittany. Acest lucru dezgustă.
Suntem cu toții alături de această tânără doamnă care trăiește iadul pe pământ. Dar nu suntem de acord cu alegerea sa. Categoric nu. Viața este un dar sacru!
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:www.lanuovabq.it
