Singură în Paris, la 23 de ani, mă îmbarcam în trenul de Normandia într-o zi ploioasă de sfârșit de aprilie. Începeam o călătorie secretă, despre care nu povestisem nimănui: mergeam la Lisieux. Un orășel mic de provincie, scos din anonimat și pus pe harta lumii de o tânără de 24 de ani, cunoscută azi sub numele de Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Dacă îmi dorisem să văd ceva din Franța, în afară de Paris, era locul unde a trăit ea. Era o întâlnire.
De câțiva ani îi citisem cartea, Istoria unui suflet. Este jurnalul său intim, o autobiografie a unei fete care, în afară de o călătorie la Roma, și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în orașul său natal. Mai întâi în casa părintească, apoi, de la 16 ani până la moartea ei, petrecută în 1897, la nici 25 de ani, între zidurile unei mănăstiri cu reguli stricte. E o poveste adevărată, plină de sensibilitate, realism, dar mai ales, o istorie ce aruncă o privire spirituală asupra întâmplărilor vieții cotidiene, compusă atât din momente banale, cât și din clipe excepționale. O viață trăită mai întâi în sânul unei familii pline de iubire, dar marcată de doliu și despărțiri, schimbată apoi pe o viață între zidurile unei comunități complet închise, în care ciudățeniile personalităților dificile se împleteau cu rivalitățile și geloziile inerente unui cerc restrâns, chiar dacă era vorba de un grup de persoane consacrate lui Dumnezeu. Secretul Thérèsei: iubirea. Nu o iubire dulceagă, plină de efuziuni sentimentale; Thérèse nu trăia deloc într-un extraz perpetuu. O iubire matură, profundă, care trece dincolo de trăirile imediate.
Am intrat în casa unde ea și-a petrecut copilăria. Dacă vorbim despre sfinți, avem poate imaginea unor relicve – rămășițe trupești, care unora le inspiră și teamă, și repulsie. Sau suntem marcați de anumite imagini artistice – asceți bărboși trași la față cu papirusuri solemne în mână, femei și bărbați aureolați, cu sandale romane în picioare, cu ochii ridicați la cer, înconjurați de heruvimi surâzători. Intrarea în Buissonnets, casa Thérèsei, a fost o revelație. Am văzut rochițele cu panglici ale Thérèsei, specifice epocii, imortalizate de pictorii impresioniști, contemporani cu ea; jucăriile ei, cărțile de școală. Apoi camera și patul în care a zăcut când a suferit un acces de boală de natură depresivă, declanșat la vârsta de nouă ani de despărțirea de sora care îi ținuse loc de mamă, pe care o pierduse deja de la cinci ani.
O sfântă care a suferit de o formă de depresie, asta nu intră în „fișa de post”a unui sfânt, așa cum ne-o imaginăm noi. O sfântă care, pe patul de moarte, rămâne suficient de umană încât să poftească un ecler, pe care oricum nu putea să-l mănânce, deoarece tuberculoza de care suferea îi provoca dureri cumplite. O sfântă care ne obligă să ne reevaluăm ideea gata făcută pe care o avem despre sfințenie. Nu degeaba spiritualitatea ei se numește „calea cea mică” – un drum de încredere de copil, speranță, iubire.
Dacă jurnalul Annei Frank a revoluționat percepția pe care lumea a avut-o despre Holocaust, jurnalul Thérèsei a revoluționat percepția despre sfințenie, într-atât de mult, încât propriile ei surori – și de sânge, și de viață în mănăstire – au fost surprinse de deschiderea anchetei pentru canonizare. Și pentru ele, Thérèse fusese o călugăriță bună, dar nicidecum o sfântă. Ba chiar mai târziu, la ani după moartea ei, sora ei, Maica Agnès, la publicarea scrierilor sale, a găsit de cuviință să cenzureze anumite fragmente, care nu i se păreau conforme cu ideea sa despre sfințenie.
Acele texte au fost recuperate ulterior, dovedindu-se că Thérèse trecuse prin niște stări sufletești nu departe de disperarea de mai târziu a lui Beckett și Cioran, de „ușile închise” ale lui Sartre, de absurdul existenței resimțit de Ionesco. Fără să simtă nimic, ea a făcut saltul credinței, alegând să creadă și să nu își piardă speranța, chiar dacă purta în suflet o imensă povară, neștiută nici măcar de cei apropiați. Ne gândim poate că pentru sfinți a fost mai ușor totul, că ei au fost ocoliți de ispita necredinței, când de fapt, tocmai unora dintre ei le-a fost dat să poarte o luptă crâncenă cu ei înșiși. Așa putea Thérèse, cu doar o săptămână înainte de moarte, să exclame: „Da! Ce har să ai credință! Dacă nu aș fi avut credința, m-aș fi sinucis fără nicio ezitare!”
Și totuși, Thérèse nu era o personalitate negativistă, cu înclinații goth. Față de cei din jur, avea mereu o atitudine senină, binevoitoare. Picta, scria poezii și piese de teatru. În mănăstirile catolice ale acelor timpuri se obișnuia ca, de sărbători, surorile să organizeze mici spectacole cu teme religioase. Am ținut câțiva ani la birou o poză a ei, făcută pe când juca rolul Ioanei d’Arc. (Sora ei adusese în mănăstire un aparat foto din cele pe care azi le vedem doar prin muzee.) E un portret de o puritate extraordinară. Mulți, fără să știe cine e în fotografie, erau impresionați de chipul ei.
„O să-mi petrec Cerul făcând bine pe pământ”, repeta ea.
De Oana Viviana Dimcev
Sursa:vasileaftenie.ro
