De Andrea Tornielli
Cuvintele rostite în urmă cu o săptămână de Papa Francisc în zborul care readucea la Roma la sfârşitul călătoriei în Coreea au readus în atenţie tema "războiului just" şi a intervenţiei umanitare. Au fost unii care au crezut că văd o ruptură cu trecutul în cuvintele Papei Bergoglio şi n-au lipsit din aceia care i-au imputat Pontifului - şi mai în general Sfântului Scaun - o anumită reticenţă în a numi "duşmanul" islamic pe nume. Chiar dacă, fiind vorba despre Irak, ar putea să vină spontană asocierea la apelurile lui Ioan Paul al II-lea împotriva războiului anglo-american dus împotriva dictatorului Saddam Hussein în 2003, în realitate masacrele şi curăţenia etnică făcută de ISIS în autoproclamatul Califat se aseamănă mai mult cu situaţia creată în Balcani la începuturile şi apoi la sfârşitul anilor Nouăzeci.
Merită de amintit că pentru a opri masacrarea armenilor deja Benedict al XV-lea, prin secretarul de stat Gasparri şi nunţii din Germania şi din Austria-Ungaria, a cerut o intervenţie a acelor guverne "pentru a face să înceteze prompt actele de barbarie care dezonorează nu numai pe cel care le comite, ci şi pe cel care, putând, nu le împiedică". Pius al XII-lea, după al doilea război mondial, avertizase că, în faţa repetării de noi barbarii, comunitatea internaţională nu putea rămâne "într-o atitudine de neutralitate impasibilă" şi nu putea "lăsa abandonat poporul agresat". O adevărată cotitură de intervenţie a avut loc în cursul lungului conflict din Vietnam, cu Paul al VI-lea: graţie mijloacelor de comunicare în masă, papa Montini a alăturat tot mai mult de munca diplomatică şi de contactele cu părţile în cauză şi apeluri publice adresate beligeranţilor şi liderilor lor, implicând într-un fel opinia publică mondială.
O moştenire luată în vedere de Papa Wojtyła. Când, după prăbuşirea regimului, cazuri de barbarie au avut loc în războiul din Iugoslavia, cu bombardamente asupra civililor, cardinalul secretar de stat Angelo Sodano, la 7 august 1992, a făcut această declaraţie importantă, desigur gândită şi concordată cu Ioan Paul al II-lea: "Pentru a frâna acest război, pentru a aduce ajutoare populaţiilor şi pentru a investiga cu privire la acuzele de atrocităţi în lagărele de concentrare, pentru care Sfântul Scaun are ştiri mai mult decât sigure... statele europene şi Naţiunile Unite au obligaţia şi dreptul de ingerinţă, pentru a-l dezarma pe cel care vrea să ucidă...".
La 5 decembrie în acelaşi an, în discursul de la FAO, Ioan Paul al II-lea a spus: "Să fie făcută obligatorie intervenţia umanitară în situaţiile care compromit grav supravieţuirea popoarelor şi a întregi grupuri etnice". La 17 ianuarie 1993, în discursul adresat corpului diplomatic, cu privire la războiul din Iugoslavia a precizat: "Odată ce toate posibilităţile oferite de negocierile diplomatice... au fost puse în aplicare şi, cu toate acestea, întregi populaţii sunt pe punctul de a muri sub loviturile unui agresor nedrept, statele nu mai au «dreptul la indiferenţă». Chiar pare că obligaţia lor este de a-l dezarma pe acest agresor". Iarăşi, după un an, în ianuarie 1994, tot diplomaţilor, Papa Wojtyła a explicat: "Scaunul Apostolic, la rândul său, nu încetează să amintească principiul intervenţiei umanitare. Nu în primul rând o intervenţie de tip militar, ci orice tip de acţiune care să aibă ca ţintă o «dezarmare» a agresorului".
Dacă se recitesc toate intervenţiile Papei Wojtyła ne dăm seama cum Papa, în enunţarea magisteriului ingerinţei umanitare, a folosit un limbaj extrem de clar, dar în acelaşi timp prudent: condamnarea războiului de agresiune a fost mereu explicită, dar fără ca vreodată să fie numiţi agresorii, împotriva cărora îndeosebi trebuia realizată intervenţia umanitară.
Acestea sunt cele patru caracteristici fundamentale ale intervenţiei umanitare care se pot scoate din intervenţiile lui Ioan Paul al II-lea. prima: o asemenea intervenţie nu însemna imediat acţiuni militare. A doua: era o operaţiune defensivă, care avea ca ţintă ocrotirea populaţiilor şi a ajutoarelor umanitare şi dezarmarea agresorului. A treia: când s-ar ajunge şi la o acţiune militară, n-ar fi trebuit să provoace rele mai mari decât cele provocate deja de războiul în curs. A patra: ar fi fost condusă de ONU, adică de organizaţia care reprezenta toate naţiunile din lume.
Intervenind la Palatul de Sticlă cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a instituirii Naţiunilor Unite, la 5 octombrie 1995, Ioan Paul al II-lea a spus: "Este nevoie ca Organizaţia Naţiunilor Unite să se ridice tot mai mult de la stadiul rece de instituţie de tip administrativ la cel de centru moral, în care toate naţiunile să se simtă ca acasă, dezvoltând conştiinţa comună că sunt, ca să spunem aşa «familie de naţiuni» în care nu există dominarea celor mai puternici".
Atât în războiul din Balcani cât şi în curăţenia etnică din Kosovo, cei care au intervenit n-au fost Naţiunile Unite, ci NATO, prin atacuri cu bombardiere din cer: acţiuni militare care au ajuns să adauge victime civile. În 1999, când au început să cadă bombele, Papa Wojtyła n-a ezitat să condamne atât violenţa sârbilor împotriva kosovarilor cât şi violenţa americanilor împotriva sârbilor: "Ca răspuns la violenţă, o ulterioară violenţă nu este niciodată o cale viitoare pentru a ieşi dintr-o criză", a spus în faţa membrilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la 29 martie din acel an. Şi "L`Osservatore Romano" - pe coloanele căruia în acel timp erau mereu prezente editoriale autoritare care explicau poziţia Pontifului - a făcut acelaşi lucru, denunţând de mai multe ori inutilitatea şi drama "războiului dublu, cel care... însângerează Kosovo şi cel început de NATO".
Papa Wojtyła n-a tăcut în faţa violenţelor cauzate de masacrele sârbeşti împotriva albanezilor, dar şi a aşa-numitelor "bombe inteligente" care inteligente nu sunt niciodată. Însă ceea ce a mişcat acţiunea sa concretă a fost mereu tentativa de a salva cât mai multe vieţi umane. Preocuparea faţă de suferinţele populaţiilor şi voinţa de a pune în aplicare orice iniţiativă pentru a-şi face simţită concret apropierea sa de victimele conflictului au fost constant prezente în intervenţiile lui Wojtyła, de la prima la ultima zi de război. Au rămas dezamăgiţi cei care cereau o pronunţare mai clară a lui Ioan Paul al II-lea împotriva lui Miloević, supranumit "Hitler din Balcani" sau o aliere a sa în apărarea bombardamentelor.
În sfârşit, este semnificativă dezamăgirea Papei şi a Sfântului Scaun care transpare din această evaluare exprimată de "L`Osservatore Romano" cu privire la ascunderea Europei şi subalternitatea sa excesivă faţă de Statele Unite: "Europa este chemată la o tresăltare de responsabilitate. Schimbările epocale din acest sfârşit de secol, sfârşitul bipolarismului nu permit rămânerea delegărilor date Statelor Unite de apărare a intereselor comune, nu permit ascunderea din locurile crizelor. Europa să-şi asume istoria sa, să asume rolul pe care îl pretinde neliniştea popoarelor sale de la instituţiile comune. Europa să schimbe direcţia împotriva tentaţiilor «profilului scăzut»".
(După Vatican Insider, 26 august 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:www.ercis.ro