Astăzi, Biserica o sărbătorește pe Sfânta Monica, mama Sfântului Augustin. S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creştină înstărită, şi a fost educată în credinţă. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze şi ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.
Copilă fiind, la un moment dat, era în pericol să se obişnuiască prea mult cu vinul. Erau, de fapt, mai multe tinere care mergeau să ia vin din butoaiele familiei pentru a aduce la masă. Monica i-a prins gustul şi alerga cu plăcere să bea câte un pahar, în ascuns, şi un pahar cerea un altul, până ce ajungea să nu se mai ţină bine pe picioare. Într-o zi, însă, servitoarea, dându-şi seama de acest lucru, în timp ce se certau, i-a spus în faţă fără menajamente: “Eşti o beţivă!”. Monica a plâns de ruşine, şi atunci a spus pentru totdeauna adio vinului.
Când a ajuns mare, s-a căsătorit cu Patriciu, un tânăr legionar ce împlinea diferite funcţii în administraţia locală, care aparţinea unei familii oneste şi cu bunăstare, dar un lucru nu-i plăcea Monicăi: Patriciu încă nu era creştin! Dar cum în viaţă nu le poţi avea pe toate, a acceptat să se căsătorească cu el, în speranţa că îl va converti.
Viaţa de familie a fost curând animată de sosirea celor trei fii: Augustin, Navigiu, pe care îl regăsim la Milano cu fratele său, şi o fată care, căsătorită şi rămasă apoi văduvă, a ajuns stareţă la mănăstirea feminină din Hippona.
Pentru Patriciu, care îşi respecta şi îşi iubea foarte mult soţia şi fiii, faptul de a se fi căsătorit cu Monica a însemnat un mare noroc, cum se poate constata din cele povestite de fiul lor, Augustin, în Confesiuni.
“Educată la castitate şi cumpătare, ea a fost credincioasă soţului... şi a căutat să-l câştige pentru tine (Dumnezeule), vorbindu-i despre tine prin elocinţa vieţii sale morale, cu care tu ai împodobit-o, făcând-o iubită şi admirată de dânsul. Ea a tolerat infidelităţile soţului cu atâta resemnare, încât niciodată nu s-a certat cu el din această cauză... El era, în ciuda acestui fapt, foarte afectuos, dar uneori şi irascibil. Ea nu opunea rezistenţă soţului când se mânia, nici prin fapte şi nici prin cuvinte. Apoi, când mânia dispărea şi revenea liniştea, la momentul oportun, îşi prezenta propriile justificări privind modul său de a fi, dacă s-ar fi întâmplat ca el să se tulbure din vina ei. Multe alte matroane, deşi aveau soţi mai blânzi, purtau semnele bătăilor, chiar faţa desfigurată şi, vorbind cu prietenele, se plângeau de viaţa bărbaţilor lor. Ea, însă, schimba vorba... Acelea se minunau, deoarece ştiau că ea trebuia să-şi suporte soţul crud, dar nu au auzit-o niciodată plângându-se şi nici purtând vreun semn care să trădeze faptul că Patriciu ar fi bătut-o, sau că ar fi fost, chiar şi numai o dată, vreo ceartă între el şi ea...“
Lacrimile mamei
Când Augustin avea doar 16 ani, Patriciu a murit. Cu un an mai înainte intrase, în catecumenat şi, pe patul de moarte, a primit Botezul. Monica a trebuit să preia nu numai treburile casei, ci şi administrarea bunurilor. Dar nu acest lucru o preocupa. Necazul ei era Augustin: dacă de mic a fost un copil foarte bun, acum alerga însă după lucrurile acestei lumi şi punea în dubiu însăşi credinţa creştină pe care a supt-o o dată cu laptele matern. Ar fi voit să-şi convingă până şi mama să abandoneze creştinismul în favoarea maniheismului. Cu ea nu a reuşit, dar cu fratele său, Navigiu, da.
Augustin îşi continua studiile la Cartagina şi, în acelaşi timp, s-a dedat plăcerilor vieţii. Monica îl urmărea cu nelinişte şi, după ce a încercat toate mijloacele pentru a-l readuce pe drumul cel bun, a făcut o ultimă încercare, spunându-i că nu mai este dorit acasă, dacă continuă să trăiască cu sclava sa.
Augustin îşi iubea mama şi ştia că are dreptate, dar nu simţea nevoia să-şi schimbe viaţa. Terminându-şi studiile cu succes, a voit să-şi găsească norocul, plecând din Africa şi îndreptându-se spre Roma. Mama s-a decis să-l urmeze, dar el, printr-o stratagemă, a lăsat-o la Cartagina şi a plecat cu sclava sa. Acea noapte a fost petrecută de Monica în lacrimi, la mormântul sfântului Ciprian.
Aventura milaneză
Chiar dacă a fost înşelată, ea nu a renunţat la preocuparea sa şi, după câţiva ani, era şi ea la Roma, în căutarea fiului. Dar acesta nu se oprise pentru mult timp în cetatea eternă. L-a găsit la Milano şi, în scurt timp, a avut bucuria de a-l vedea frecventând şcoala lui Ambroziu şi pregătindu-se pentru Botez împreună cu fratele său, Navigiu, însoţit de tovarăşa de viaţă şi de fiul avut de la ea şi de Alipiu.
Monica nu-şi credea ochilor. Rugăciunile ei au fost, deci, ascultate. Nu-i spusese oare episcopul: “Este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”?
În noaptea de Paşti a anului 387, Ambroziu îi cufunda pe Augustin şi pe prietenii săi în izvorul baptismal. Imediat după aceea, africanii s-au retras din nou la Cassiciaco, pentru a medita, pentru a scrie şi pentru a face proiecte de viitor.
Monica îşi făcea şi ea planurile sale. De acum era în vârstă şi nu mai putea rămâne mult timp alături de fiul ei. Voia să-l ştie în ordine. Pentru că nu putea, din cauza legilor romane, să-l căsătorească cu femeia cu care îşi trăise viaţa până în acel moment, din cauza condiţiei ei umile, trebuia să aibă grijă de viitorul ei şi al fiului care la Botez primise numele de Adeodat, “darul lui Dumnezeu”. Femeia, din partea ei, era de acord. Dar cine putea să-i ia locul? Era foarte dornică să-i găsească o soţie creştină, capabilă să trăiască alături de fiul ei.
Când i-a vorbit lui Augustin despre aceste lucruri, acesta a acceptat aranjamentul pentru viitorul femeii şi al fiului, dar a zis un “nu” sec unei posibile căsătorii. Monica a simţit aceasta ca o lovitură, şi numai când fiul ei i-a prezentat motivul, zâmbetul i-a luminat chipul. Da, Augustin era un om nou şi dorea să se întoarcă în Africa şi să folosească moştenirea pentru a fonda o mănăstire şi să trăiască şi el ca un călugăr.
Ultima aventură
Împreună au pornit pe drumul întoarcerii. “Adio”, Milano, cu episcopul tău Ambroziu, mai mult un înger decât un om; “adio”, Roma, cu celebrităţile tale imperiale, dar cufundată încă în lăcomia banului şi a puterii. S-au oprit la Ostia, închiriind o casă în aşteptarea plecării unei nave. Aici s-a petrecut un fapt mişcător, pe care Augustin îl povesteşte în cunoscuta sa carte Confesiuni. Îl reproducem pentru bucuria spirituală a cititorului:
“S-a întâmplat odată că eu şi ea eram singuri, aplecaţi pe pervazul unei ferestre care dădea în grădina interioară a casei ce ne găzduia, acolo, lângă Ostia, unde, departe de zgomotul asurzitor al lumii, după oboseala lungii călătorii, ne pregăteam să ne îmbarcăm.
Vorbeam singuri cu mare plăcere şi, uitând de trecut, ne proiectam spre viitor, căutând să cunoaştem, în lumina Adevărului prezent, ce eşti tu, condiţia veşnică a sfinţilor, adică acea viaţă pe care ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici nu a intrat vreodată în inima omului. Eram plini de dorinţa de a sorbi din apa care vine din izvorul tău, din acel izvor de viaţă ce se găseşte la tine. Spuneam lucruri de acest fel, chiar dacă nu tocmai în modul acesta şi cu aceste cuvinte precise. Totuşi, Doamne, tu ştii că, în acea zi, în timp ce vorbeam astfel şi, între un cuvânt şi altul, această lume cu toate plăcerile sale îşi pierdea înaintea ochilor noştri forţa chemării sale, mama mea mi-a spus: “Fiule, în ceea ce mă priveşte, eu nu mai găsesc nici o atracţie pentru această viaţă. Nu ştiu ce să mai fac aici, pe pământ, şi pentru ce mă mai aflu aici. Această lume nu mai este un obiect al dorinţelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream să mai rămân în această viaţă: să te văd creştin catolic, înainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decât aş fi îndrăznit eu să sper, mi-a dat posibilitatea să te văd în slujba sa şi dezrobit de aspiraţiile unei fericiri pământeşti. Ce să mai fac aici?”
Nu-mi amintesc bine ce i-am răspuns. Între timp, în circa cinci zile sau mai puţine chiar, a căzut la pat, având febră. În timpul bolii, într-o zi, a avut un leşin şi, pentru puţin timp, şi-a pierdut cunoştinţa. Noi i-am venit în ajutor, dar ea, revenindu-şi imediat, ne-a privit pe mine şi pe fratele meu, care ne aflam în picioare alături de ea, şi a spus, ca şi cum ar fi căutat ceva: “Unde eram?”
Apoi, văzându-ne tulburaţi din cauza durerii, a spus: “Să o îngropaţi aici pe mama voastră”. Eu tăceam, având noduri în gât, şi căutam să-mi ţin lacrimile. Fratele meu, în schimb, a spus câteva cuvinte pentru a exprima dorinţa de a o vedea închizând ochii în patrie, şi nu în ţară străină. Auzindu-l, a făcut un semn de dezaprobare pentru ceea ce a spus. Şi, adresându-mi-se, mi-a spus: “Auzi ceea ce spune?” Şi imediat după aceea, ne-a spus amândurora: “Să îngropaţi acest trup unde vă va plăcea mai mult; nu vreau să vă fie o greutate. Numai acest lucru vi-l cer, ca oriunde veţi fi, să vă amintiţi de mine la altarul Domnului”“.
După nouă zile de boală, “acel suflet binecuvântat şi sfânt a părăsit acest pământ”. Şi atunci, Augustin a plâns repetând: “Tu m-ai născut de două ori!” Şi avea dreptate. Misiunea Monicăi pe acest pământ se încheiase, după ce semănase în inima fiului iubirea pentru Înţelepciune.
Sursa:www.calendarcatolic.ro
