Papa Francisc, la întoarcerea din vizita făcută în Coreea de Sud, răspunzând la întrebările jurnaliştilor în avion, a vorbit şi despre conflictele armate care torturează populaţiile din Siria şi din Irak. În acest sens, el a afirmat că “oprirea agresorului nedrept este licită”. Printre diferitele opţiuni pe care doctrina şi tradiţia Bisericii le oferă în vederea opririi agresorului nedrept, există şi aceea a utilizării forţei, adică a intervenţiei armate. Biserica a sprijinit în mod repetat legitimitatea războiului de apărare.
Catehismul Bisericii Catolice (art. 2309): justificare a “legitimei apărări prin intermediul forţei militare”, supusă, evident, sub rezerva anumitor condiţii. Folosirea forţei trebuie să fie o ultimă soluţie; paguba cauzată de agresor să fie de durată, gravă şi sigură; să existe condiţii de succes bine întemeiate; folosirea armelor să nu atragă rele şi dezordini mai mari decât răul care trebuie eliminat. Tot Catehismul în articolul 2310 prevede: “Puterea publică, în acest caz [în cazul în care sunt prezente toate condiţiile prevăzute], are dreptul şi datoria să impună cetăţenilor obligaţiile necesare apărării naţionale”.
Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană “Gaudium et Spes” (nr. 79): “Şi atâta timp cât va exista primejdia de război [...] cu condiţia să fi fost epuizate toate mijloacele de reglementare paşnică, nu se poate nega guvernelor dreptul la legitimă apărare. Şefii de state şi alţii care iau parte la răspunderea treburilor de stat au, aşadar, îndatorirea de a ocroti popoarele ce le-au fost încredinţate [...]. La rândul lor, aceia care se dedică slujirii patriei în viaţa militară, să se considere slujitori ai siguranţei şi libertăţii popoarelor, şi, dacă îşi împlinesc corect această îndatorire, contribuie cu adevărat la menţinerea păcii”.
Enciclica Populum Progressio (nr. 31): “Ştim că insurecţia revoluţionară – cu excepţia unei tiranii evidente şi de lungă durată, care ameninţă grav drepturile fundamentale ale persoanei şi distruge într-un mod periculos binele comun al ţării – este o sursă de noi nedreptăţi”. În acest caz se legitimează războiul civil, atâta timp cât sunt prezente condiţiile descrise aici.
Libertatis Conscientia, document al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (nr. 78-79): “Lupta împotriva nedreptăţiilor este lipsită de sens, dacă nu se realizează cu intenţia de a stabili o nouă ordine socială şi politică în conformitate cu exigenţele dreptăţii. [...] Aceste principii trebuie să fie respectate în mod special în cazul extrem în care se recurge la lupta armată, indicată de Magister ca şi ultim remediu pentru a pune capăt unei “tiranii evidente şi de lungă durată, care ar ameninţa in mod grav drepturile fundamentale ale persoanei şi ar distruge într-un mod periculos binele comun al unei ţării”.
Compendiul de doctrină socială a Bisericii (art. 502): “Exigenţele legitimei apărări justifică existenţa, în cadrul statelor, a forţelor armate, a căror acţiune trebuie să fie pusă în slujba păcii: cei care prezidează în acest spirit siguranţa şi libertatea unei ţări trebuie să dea o reală contribuţie la pace. Orice persoană care serveşte în cadrul forţelor armate, este chemată să apere binele, adevărul şi dreptatea în lume. Nu sunt puţini cei care, în acest context, şi-au sacrificat propria viaţă pentru aceste valori şi pentru apărarea altor vieţi nevinovate”.
Mesaje pentru Crăciun în anul 1948 ale Papei Pius al XII-lea (nr. 28): “Un popor ameninţat sau deja victimă a unei agresiuni nedrepte, dacă vrea să gândească şi să acţioneze într-un mod creştin, nu poate rămâne într-o indiferenţă pasivă; mai mult decât atât solidaritatea familiei popoarelor interzice altora să acţioneze ca simpli spectatori, într-o atitudine de impasibilă neutralitate. Cine poate evalua pagubele cauzate în trecut de o astfel de indiferenţă, extrem de străină de sentimentul creştin în faţa războiului de agresiune?”.
Discursul Cardinalului Joseph Ratzinger cu ocazia festivităţilor de 60 de ani de la debarcarea de la debarcarea din Normandia, 4 iunie 2004: “Pacea şi legea, pacea şi dreptatea, sunt legate într-un mod inseparabil. Când legea este distrusă, când justiţia preia puterea, pacea este ameninţată şi este deja, cel puţin parţial, compromisă. Desigur, apărarea drepturilor poate şi trebuie, în anumite circumstanţe, să recurgă la o forţă proporţională. Un pacifism absolut, care să nege dreptului folosirea oricărui mijloc coercitiv, ar conduce la o capitulare în faţa inechităţii, nu ar sancţiona acapararea puterii şi ar abandona lumea la dictatul violenţei”.
Cuvintele lui Ratzinger şi ale lui Pius al XII-lea implică un principiu important în morală: neîmpiedicarea unui eveniment, atunci când există responsabilitatea de a-l împiedica, echivalează cu cauzarea lui. A nu împiedica un atac, chiar şi cu utilizarea forţei, reprezintă o colaborare indirectă la acea agresiune şi o lipsă de responsabilitate pentru lipsa de pace în viitor.
Nu doar Magisteriul este cel care se exprimă în favoarea războiului de apărare, ci şi sfinţii. Ca şi exemplu îi vom lua pe Sfântul Francisc şi pe Padre Pio, două icoane ale unui irenism la modă. Plecăm de la primul şi citim în “Legenda major cosa” dialogul dintre sfântul din Assisi şi sultanul Al-Kamil. Sultanul s-a adresat astfel lui Francisc: “Dumnezeul vostru a învăţat în Evangheliile sale că nu trebuie să răspundem răului cu rău. [...] Prin urmare, câţi creştini ar trebui să nu ne invadeze ţara?” Aceasta este o obiecţie tipică care ar putea veni astăzi de la creştinii pacifişti. Iată răspunsul Sfântului Francisc: “Nu pare că aţi citit întreaga Evanghelie a lui Isus Cristos, Domnul nostru. În altă parte spune: “Dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi aruncă-l departe de la tine, cu care vrea să ne înveţe că trebuie să eradicăm complet un om drag sau care ne este aproape – chiar dacă este la fel de scump ca ochiul din cap – care încearcă să ne ia credinţa şi iubirea Dumnezeului nostru. Acesta este motivul pentru care creştinii, pe bună dreptate, vă atacă pe voi şi ţara pe care aţi ocupat-o, pentru că huliţi numele lui Cristos şi îi îndepărtaţi de la cultul Său pe cei pe care îi puteţi. Dacă însă doriţi să-l cunoaşteţi pe Creatorul şi Mântuitorul, să-L mărturisiţi şi să-L adoraţi, vă vor admite ca pe unul de-al lor”.
În cele din urmă Padre Pio. Iată ce credea Sfântul din Pietrelcina despre război: “Noi suntem toţi chemaţi să împlinim datoria dureroasă, reprezentată de război. Trebuie să ne facem datoria în conformitate cu forţele noastre, trebuie să cooperăm pentru binele comun şi să facem favorabilă îndurarea lui Dumnezeu. Ceasul solemn pe care naţiunea noastră îl trăieşte nu reprezintă un abandon al cerului. Mai mare îndurarea lui Dumnezeu nu este ca aceea de a nu lăsa pace între naţiunile care nu sunt în pace cu El. Vai de acele naţiuni cu care Domnul nu mai vorbeşte, nici măcar cu o pacifică mânie, semn că acestea au fost respinse de El”.
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:www.lanuovabq.it
