Comunitatea din Vicenza a fost cea de-a şasea în care Preasfinţitul Alexandru Mesian - episcopul Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj, în „tour” prin parohiile româneşti din nordul Italiei -, în 12 aprilie a.c, a prezentat volumul „Lanţuri şi teroare” al PS Ioan Ploscaru, tradus în premieră în limba italiană.
Seara a debutat prin prezentarea invitaţilor de către moderatorul întâlnirii P. Raimondo Salanschi. La eveniment au participat în afara Preasfinţitului Alexandru: Excelenţa Sa Mons. Beniamino Pizziol, episcopul diecezei de Vicenza, care, pe urmele predecesorului său Mons. Cesare Nosiglia, găzduieşte cu multă disponibilitate comunitatea românească din dieceză, Mons. Lodovico Furian, vicarul general al diecezei de Vicenza, prof. Giuseppe Munarini, care, împreună cu doamna Mariana Ghergu a tradus cartea, îmbogăţind-o cu note referitoare la personaje, locuri, evenimente istorice pentru cititorul de limbă italiană, pr. Barbolovici Vasile, protopop de Triveneto, pr. Lino Genero, administratorul parohial al comunităţii „Araceli”, preoţi, surori şi numeroşi laici.
După mulţumirile de rigoare adresate celor prezenţi, pr. Raimondo Salanschi a făcut un „excursus” istoric legat de originea credinţei românilor. Printre altele, a subliniat faptul că aceştia, în primul mileniu, deşi convertiţi în mod organic la creştinismul de „formă” latină, au suferit, în organizarea cultului şi a bisericii, o profundă influenţă bizantino-slavă, astfel încât în timpul Schismei din 1054 românii se aflau sub influenţa bisericii Orientale, însuşind ritul bizantin şi cu el slavona ca limbă liturgică, dar şi ca limbă ecleziastică oficială. Acest lucru nu înseamnă că Bizanţul a supus cu uşurinţă biserica românilor. În decursul timpurilor, Sfântul Scaun a făcut mari eforturi pentru a atrage sub influenţa ei populaţia română. Presiunile Romei au fost susţinute de către regatele catolice vecine cu Principatele Române, şi anume de Ungaria şi Polonia. Cu scopul restabilirii unităţii, din păcate fără rezultate concrete, în zonă au activat călugării cistercieni, benedictini şi franciscani.
Nici Conciliul din Ferrara-Firenze nu a reuşit să-i unească pe români cu biserica catolică. Chiar dacă mulţi lideri ai bisericii au acceptat unirea, împrejurările istorice au împiedicat punerea în aplicare a deciziilor luate la Firenze.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, însă, când toată Transilvania a intrat sub dominaţia Casei habsburgice, lucrurile au suferit o schimbare, pentru că în urma experienţei ucrainene (unirea rutenilor de la Užhorod, în 1646), habsburgii au luat unele măsuri pentru întărirea catolicismului, slăbit de Reforma protestantă. Habsburgii, în acord cu Sfântul Scaun, au proiectat un „plan de unire”, bazat pe cele patru puncte florentine. Unirea s-a realizat între anii 1697-1701, iar noua biserică a fost intitulată Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică.
Graţie bisericii greco-catolice poporul român s-a reîntors, după aproape un mileniu, la legăturile cu Roma, la rădăcinile latinităţii românilor. La scurt timp după Unire, primii tineri români din Transilvania au fost trimişi la studii superioare, la şcolile mari din Occident, la Viena şi la Roma. Însă, orientarea sa pro-occidentală şi comuniunea cu Sfântul Scaun, au împins regimul comunist, în anul 1948, imediat după al Doilea Război Mondial, la suprimarea ei.
Astfel, între 1948 şi 1989, Biserica Română Unită cu Roma, a fost obligată să coboare în catacombe iar episcopii, preoţii şi credincioşii ei au fost închişi şi ucişi, după cum au fost confiscate lăcaşurile de cult şi bunurile bisericii. Din cei 12 episcopi, nici unul nu l-a trădat pe Domnul şi credinţa catolică. Toţi au suferit ani grei de închisoare. Şapte din cei doisprezece episcopi a murit în închisoare, mai mult de 350 de preoţi şi mulţi laici au murit în aceleaşi condiţii, iar mormintele lor nu sunt cunoscute.
Analiza părintelui Raimondo Salanschi a dorit să fie o introducere pentru prezentarea propriu zisă a cărţii „Lanţuri şi teroare” făcută, apoi, de PS Alexandru Mesian.
A urmat discursul profesorului Giuseppe Munarini din Padova care, aşa cum spusesem înainte, a fost co-traducătorul acestui volum. Dânsul a expus fazele de lucru prin care a trecut volumul, făcând şi un rezumat istoric referitor la perioada la care se referă cartea.
Vorbind despre cartea „Lanţuri şi teroare”, Preasfinţitul Alexandru a subliniat faptul că aceasta este „culegere de evenimente petrecute în cei 41 de ani în care Biserica Română Unită a fost complet suprimată”.
Dânsul a împărţit această perioadă în două părţi şi anume: din 1948 până în 1964 şi din 1964 până în 1989.
Prima perioadă a fost cea mai grea pentru Biserica greco-catolică. Este epoca în care ea a fost pusă în afara legii, acuzată de colaboraţionism cu papalitatea, spionaj şi trădarea Patriei. În acest timp, ierarhii, preoţii, călugării şi credincioşii greco-catolici au fost aspru persecutaţi, mulţi dintre ei murind în chinuri de martiri în închisorile si coloniile de muncă forţată din gulagul comunist sau în domicilii forţate.
Cea de-a doua perioadă este caracterizată prin eliberarea deţinuţilor politici din închisoare în 1964, în urma amnistiei generale, dar şi continuarea urmăririi până la căderea comunismului în 1989, când Biserica Greco-Catolică a reintrat în legalitate.
Aceste pagini, compuse în prima jumătate a anilor cincizeci şi în primii ani după 1990, sunt caracterizate de onestitatea unui om care a decis cu seninătate să nu ajungă la niciun pact cu propria conştiinţă. Cartea reprezintă jurnalul unei suferinţe personale, mărturia unei Biserici constrânse să intre în clandestinitate şi care, din păcate, din cauza specificităţii ei, a continuă şi în prezent să fie persecutată atât în România cât şi în multe ţări din Occident.
Intervenţia Preasfinţitului Mesian s-a terminat printr-o extraordinară mărturie personală din anii comunismului.
La finalul prezentărilor au urmat o serie de întrebări din partea publicului din care am avut ocazia să constatăm interesul comunităţii italiene asupra Bisericii din România.
Monica Salanschi
Sursa:
www.bru-italia.eu
