De Cristiana Dobner
Un mare curent străbate istoria şi poartă un nume terifiant: război.
Ne-am obişnuit să-l rostim cu dezinvoltură în măsura în care, în aceste timpuri, nu ne împiedică să ne bucurăm de vacanţă.
Meritat timp de relaxare pentru cel care trebuie să-şi reia forţele pentru a regăsi un ritm zilnic dens, timp nemeritat pentru cel care îşi acoperă ochii asemenea copiilor foarte mici şi este convins că se ascunde.
Jocul nostru actual este periculos şi pentru noi înşine: războiul se înteţeşte în Orientul Mijlociu, seceră victime, altoieşte supărări: la noi însă ajunge numai pe un ecran sau în paginile unui ziar. Prea puţin ca să ne implice până la capăt. Prea puţin pentru ca să poată influenţa asupra mentalităţii şi să ceară un salt care să schimbe mecanismele.
Războiul este sfâşiere: două bucăţi despărţite, în mod iremediabil despărţite, pentru că şi atunci când ar fi vorba despre lucrarea succesivă a unei amintiri rafinate, amintire ar rămâne.
Ne supunem la un soi de autocondamnare, egală cu terifiantele caste indiene din care nu se poate ieşi niciodată, care nu se pot şterge niciodată din existenţa lumii?
Sfâşierea nu atinge numai Mama Pământ cu toată poluarea aerului, a apelor subterane, a recoltelor distruse pe care o comportă, atinge Mama Viaţă, independent de religia care se practică. Atinge rădăcinile respiraţiei umanităţii.
Este crima cea mai gravă. Crimă nesancţionată de sancţiuni de lege când reuşim să ne proclamăm învingători.
Nevinovaţi sau agresaţi? Sângele este sânge. Viaţa este viaţă. Este o falsă (sau virtuală, cum s-ar voi să se spună) dilemă?
În faţa ochilor noştri încă pulsează, cu toată vigoarea sa, acel măslin plantat în Grădina Păcii din Vatican. N-a fost o mişcare diplomatică şi cu atât mai puţin un apel naiv, a fost un strigăt care trebuie să sfâşie diferit. Exact conştiinţa noastră. Nu aceea civică, aceea care lasă pe seama guvernanţilor, deci se simte scutită de rezoluţii, ci aceea zilnică, obişnuită, banală, de fiecare zi.
Numai aici, exact aici, se altoieşte şi poate să înflorească rugăciunea pentru pace.
Riscul este acela al magiei în aşteptarea unui răspuns care să se materializeze imediat (eventual fără mult efort propriu).
În schimb certitudinea se situează în darul primit care cere un răspuns deplin: conştiinţa noastră trebuie să se schimbe, trebuie să se convertească. Terenul nu este frontul de război ci relaţia zilnică pe care o ţesem cu vecinii noştri. Dacă semănăm pace, va rezulta pace nu numai în toată lumea, ci în întregul univers.
Sfâşierea poate fi umplută numai deschizând propriile braţe privind le Cel care le-a deschis pe cruce.
Mijlocirea nu poate să fie numai verbală sau mai rău de pălăvrăgeală, trebuie să se întrupeze.
Când vom fi conştienţi de puterea gândurilor noastre şi a acţiunilor noastre în microcosmosul trăirii noastre, atunci vom fi conştienţi şi de reculul care poate vindeca şi opri orice acţiune de război.
Prea multe interese domină lumea noastră. Ar fi suficient să se ceară publicarea şi răspândirea bilanţurilor industriilor de război, a câştigurilor care se nasc din moartea altuia.
Cheltuielile pentru armele sofisticate de agresiune sau de apărare ar putea să înfrângă clar foamea care şerpuieşte şi în ţările noastre datorită dificultăţilor economice în care ne aflăm.
Durerea ar trebui să se însemneze de neşters pe acele bancnote şi să le împiedice folosirea.
Conştiinţa celui care proiectează arme, a celui care finanţează producerea lor, a fost vreodată străbătută de o îndoială, de o remuşcare?
Cum, în concret, fiecare din noi poate trăi în sfâşiere?
Cum poate să fie pietricică vie într-un mozaic care se autodistruge pentru a face să se ridice conturile din bancă?
Francisc a proclamat asta împreună cu cei doi lideri: totul este în mâinile Celui Preaînalt, dar totul este încredinţat în mâinile persoanei.
Să schimbăm cotidianul nostru, să-l facem Pace şi atunci vom înfrânge monstrul războiului: ura.
Exces de Pace, Ierusalim, exces de război, Ierusalim, afirma Carlo Maria Martini.
Excesul nostru cum se configurează? Unde se joacă?
(După agenţia SIR, 16 iulie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:www.ercis.ro
