Pe 11 iulie, în calendarul bizantin român, Sfânta Eufemia, martiră; în calendarul roman sau latin, Sfântul Benedict, abate, patron al Europei și Sfânta Olga, regină.
Cateheza papală din 9 aprilie 2008 a fost dedicată figurii Sf. Benedict de Nursia.
Până la reforma actuală a calendarului bisericesc, comemorarea Sfântului Benedict se făcea în ziua de 21 martie, zi în care patriarhul monahismului apusean a încetat din viaţă, în anul 547, şi apoi a fost înmormântat alături de sora lui, Scolastica, decedată cu patru ani mai înainte, în mormântul de lângă mănăstirea de pe Muntele Cassino (în sudul Italiei). În anul 580, năvălitorii lombarzi distrug mănăstirea. Peste mai bine de o sută de ani, în 703, călugării benedictini de la Fleurysur-Loire (Franţa) răscolesc ruinele vechiului aşezământ şi descoperă trupul Sfântului Benedict, pe care îl aduc cu mare solemnitate în mănăstirea lor de pe malul Loirei, în ziua de 11 iulie. De atunci, în multe regiuni, această zi a fost aleasă pentru sărbătorirea Sfântului Benedict, şi noul calendar a adoptat-o acum pentru întreaga Biserică.
În anul 1964, Papa Paul al VI-lea îl declară pe Sfântul Benedict patron principal al Europei, împlinind astfel un act de meritată recunoştinţă faţă de sfântul căruia Europa îi datorează multe dintre valorile şi realităţile ei. Cu patru ani înainte de naşterea Sfântului Benedict, armatele năvălitoare ale herulilor, sub conducerea lui Odoacru, au trecut prin foc şi sabie pământul Italiei şi, ucigându-l pe ultimul împărat roman, au închis definitiv capitolul stăpânirii Romei Imperiale; supravieţuirea culturii romane se va datora în cea mai mare măsură activităţii religioase şi culturale a călugărilor din aşezămintele monahale. Şi Sfântul Benedict este acela care deschide capitolul glorios al monahismului occidental.
După cum ne informează cartea a 2-a a „Dialogurilor" Sfântului Grigore cel Mare (540-604), Benedict s-a născut în anul 480, la Nurcia (Umbria - Italia), în familia patriciană Anicia. De tânăr a fost trimis la Roma să studieze retorica şi filozofia, dar, dezgustat de uşurătatea vieţii din oraş, se retrage în mica localitate Affile şi îşi continuă studiile, supunându-se unei aspre discipline ascetice. Nemulţumit cu această singurătate relativă, se retrage într-o mică peşteră, la Subiaco (localitate la sud de Roma), sub conducerea unui sfânt pustnic. Benedict avea atunci douăzeci de ani. După trei ani de singurătate, rugăciune şi penitenţă, este descoperit de păstorii din partea locului. Nenumăraţi credincioşi din împrejurimi îl caută pentru a-i cere sfat şi rugăciuni, chiar călugării mănăstirii din Vicovaro îl roagă să le fie conducător spiritual. El acceptă şi începe opera de restaurare a disciplinei mănăstireşti, dar unii dintre călugări se împotrivesc cu îndârjire şi ajung până acolo încât încearcă să-l omoare, punându-i otravă în paharul cu băutură. Benedict îi părăseşte şi se retrage la peştera lui dragă. În jurul lui încep să se adune grupuri de tineri dornici de o viaţă spirituală deosebită. Pentru ei întemeiază Sf. Benedict douăsprezece mănăstiri cu câte doisprezece „fraţi", hotărâţi să urmeze normele trasate de părintele lor spiritual. Pentru a evita şicanele din partea unor persoane sus-puse, în anul 529, Benedict, împreună cu mulţi dintre tinerii ucenici, se retrage spre sud, lângă oraşul Neapole, şi îşi stabileşte locuinţa pe o stâncă abruptă a Muntelui Cassino. Aici dărâmă templele zeilor Apolo şi Jupiter, rămase acolo din vechime, şi clădesc prima mănăstire închisă cu ziduri din patru părţi, asemenea unei fortăreţe, dar deschisă pentru lumina ce vine de sus, ca un mare rezervor care primeşte din cer ceva dătător de viaţă şi o revarsă asupra lumii întregi.
Om practic şi clarvăzător, Benedict sintetizează legile de bază ale vieţii mănăstireşti, „Regula vitae monasticae" într-un motto dătător de energie: „Ora et labora" - „Roagă-te şi munceşte"; prin aceasta, el readuce în viaţa şi ascetica creştină caracterul de contemplaţie unită cu acţiunea, aşa cum decurge din spiritul şi litera Evangheliei. Adevăratul călugăr va trebui să fie, după cum se citeşte în capitolul al 2-lea din Regula: „nu orgolios, nu violent, nu mâncăcios, nu somnoros, nu leneş, nu clevetitor, nu pârâtor... ci cast, blând, silitor, umil, ascultător". Emblema mănăstirii: crucea, cartea şi plugul, devine expresia modului nou de a înţelege asceza creştină, rugăciunea şi munca, în vederea edificării spirituale şi materiale a unei societăţi noi pe ruinele lumii romane.
De-a lungul veacurilor, din cuibul de pe Monte Cassino vor porni stoluri de oameni căliţi în rugăciune şi muncă şi vor deschide sute de aşezăminte asemănătoare pe întinsul întregii Europe, mai târziu şi în celelalte continente, aşezăminte care, în vremuri de grele frământări, au rămas focare vii de credinţă, cultură şi civilizaţie. Prin ucenicii şi urmaşii săi, Sfântul Benedict intră în rândul marilor binefăcători ai Europei, ai Bisericii şi ai omenirii.
Sursa:www.arcb.ro
