Miercurea Cenuşii este întâlnirea care ne aminteşte dimensiunea convertirii continue drept componentă fundamentală a existenţei creştine, iar această invitaţie la căinţă şi la convertire este caracterizată, întocmai, de cenuşă.
Din ce este făcută această cenuşă? Uneori, din cauza modului imaginativ şi superficial în care sunt alese materialele, ar fi mai bine să nu investigheze prea profund... însă dacă în pregătirea ei se respectă cu scrupulozitate ceea ce tradiţia cere, ar trebui să fie vorba exclusiv de cenuşa obţinută din arderea ramurilor binecuvântate din precedenta Duminică a Floriilor.
Vechilor ramuri, de acum uscate, le este dat un sfârşit demn şi care respectă sacralitatea lor prealabilă prin această nouă folosinţă, care de altfel închide un cerc cronologic: de la apariţia în Săptămâna Sfântă trecută, la inaugurarea Postului Mare care va conduce la noua Săptămână Sfântă, în care vor fi distribuite noi ramuri binecuvântate, care la rândul lor vor fi transformate în cenuşă pentru următorul Post Mare, şi aşa mai departe. Un ciclu interminabil de la cenuşă la planta nouă, în care moarte şi renaştere, sfârşit şi început, se succed şi ajung astfel să descrie ceea ce i se întâmplă exact creştinului: "Minunatul om-pascal, care neîncetat moare în Isus şi învie în el, este bucuria şi mândria Tatălui: este o minunăţie care se reînnoieşte în fiecare zi şi care nu are sfârşit pentru că, atât timp cât suntem în aceasta, Dumnezeu este mereu în acţiune" (André Louf, Sub conducerea Spiritului). Cenuşa din ramurile precedente marchează în acelaşi timp că noi, cu păcatul nostru, probabil că ne-am îndepărtat de viaţa Paştelui la care ajunsesem, dar şi că ne este dat modul, prin itinerarul Postului Mare, de a ne întoarce la ea şi de a fi reînnoiţi încă o dată de harul său.
Această cenuşă, care marchează posibilitatea unei renaşteri prin căinţă, ne aminteşte în mod spontan de pasărea mitologică Phoenix, care, când era pe punctul de a muri, îşi dădea foc pentru a se renaşte după aceea din propria cenuşă, dar şi de ţărâna pământului cu care Dumnezeu îl creează pe om (cf. Gen 2,7), element foarte fin care, amestecat cu apă de Olarul divin, devine capodopera sa; în mod asemănător, cenuşa la începutul Postului Mare, "amestecată" cu apa baptismală la sfârşitul acestui itinerar, la Paşte, îl reînnoieşte pe om după gândirea originară a lui Dumnezeu, ca fiu iubit.
Exitus et reditus: viaţa în Cristos nu cunoaşte decăderi sau tragedii, ci o mişcare constantă de apropiere de Inimă pentru cel care s-a îndepărtat, chiar dacă în libertatea (apărată de Dumnezeu însuşi) de a se putea îndepărta iarăşi, şi în certitudinea de a putea mereu să ne întoarcem - uşă deschisă în coastă de suliţă şi care n-a fost niciodată închisă.
Alessandro Di Medio
(După Agenţia SIR, 5 martie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
